Enunțată încă din primele minute definiția „week-end-ul e o harababură” lămurește deplin asupra intențiilor filmului. Despre nebunia plecării în masă a orășenilor spre iarbă verde, la sfârșit de săptămână, am văzut comedii franțuzești, cehe, maghiare, englezești. Cea semnată de Geo Saizescu se aseamănă, într-o oarecare măsură, dar încearcă să ironizeze năravurile autohtone și tocmai de aceea purta inițial titlul Week-end-ul la români.
Asistăm, așadar, la invadarea autostrăzilor și a peisajelor montane de grupuri de mitici de sorginte caragialesca. Personaje mai clasice sau mai moderne se agită zgomotos în cursa spre „un colțișor liniștit”, debitează lozinci ecologiste despre protecția naturii și toleranță contrazicându-și, bineînțeles, spusele prin ceea ce fac. Plecați cu mașina, bicicleta, motocicleta sau pe principiul autostopului, eroii evadării din vacarmul citadin își intersectează destinele în agitata călătorie. Aceste puncte de intersecție precum și intervenția unui trio de raisonneur-i încearcă să lege între ele momentele, altfel autonome, ale acestui „tablou de moravuri”. Recrutată din rândul comicilor noștri cu priză la public, distribuția asigură „numere” solistice care nu prea au legătură cu tema, dar dau probabil satisfacție admiratorilor unor Dem Rădulescu, Ileana Stana lonescu, Ștefan Bănică, Sanda Toma, Rodica Popescu−Bitănescu, Nicu Constantin, Dumitru Rucăreanu, Constantin Diplan etc.
Și totuși, ce-ar fi specific românesc în acest week-end? Oare hipertrofierea autorității soacrei în cadrul familiei? A se vedea efectul cicălirii asupra unui ginere scos din minți (Dorin Varga) care-și dă foc la mașină. Sau poate, incredibila cantitate de alimente ce aprovizionează o familie plecată în week-end? În orice caz, nu lipsesc aluziile la intoleranța față de părerile politice ale celuilalt („ai văzut cum se ceartă ăia în Parlament”) După cum, sunt prezente trimiterile la tratamentul discriminatoriu aplicat clienților autohtoni față de cei străini. Aceste of-uri sunt spuse în maniera spectacolului de revistă, cu efect umoristic de scurtă durată.
Pana lui lon Băieșu, co-scenarist, se face simțită în câteva replici amintind ironicul volum „lubirea e un lucru mare”. Mitocănia serafică și parvenitismul agresiv, „țintele” sale preferate, oferă și în Harababura nucleul momentelor mai consistente. Regizorul nu a rezistat tentației de a introduce ingredientele acum la modă la noi (nudurile, miss-urile, scenele decoltate). Pentru atenuarea vulgarității el a inclus sugestii culturale (vezi precizarea că nu Perseu ci Tezeu a rătăcit în labirint după minotaur). Intenția „înnobilării” este vizibilă și în factura unor gaguri ca acela cu păstorița care citește Camus și Cioran, însuși personajul jucat de regizor, „băiatul la toate” din hotelul „Relaxa”, poartă pecetea unei nostalgii după Jacques Tati sau Pierre Etaix, mereu implicați în trama propriilor comedii. Nefiind visător ca aceștia, ci oltean până-n vârful unghiilor, Saizescu abordează un umor mai terestru (ba chiar terre à terre) cu accente excesiv de pitorești, gustate probabil de o anume parte a publicului. Pornind de la premisele sale temperamentale s-ar putea reproșa tocmai un scăzut tonus comic. Spațiul între „numere” e prea rarefiat, iar „pasta” umorului nu e omogenă. Una peste alta, nu se prea râde la Harababura.
În rest, ar fi de regretat că hazul nu e salvat nici de soluția (altfel lăudabilă) punerii în circuit a unor chipuri și nume noi (Bogdan Ghițulescu, Florina Fabian, Cătălina Mustață, Doru Octavian Dumitru, Adela Marian) împreună cu cei înainte citați, aceștia ar putea alcătui distribuția unei comedii la care să râdem în hohote. Poate altă dată...
