Este limpede pentru orice iubitor al artei filmului că o cinematografie națională are nevoie de oglindirea cât mai variată, oât mai substanțială a calităților funciare ale poporului din care ia naştere. În acest sens, evocarea trecutului de zbucium şi de luptă al poporului nostru — evocare menită să arunce lumini edificatoare şi asupra actualității, mai precis, asupra continuităţii unei evoluții ascendente dobândeşte o funcție riguroasă şi în film. Cred, de aceea, că e legitim să considerăm
Haiducii drept un produs de o lăudabilă ținută patriotică, situat pe planul unei indiscutabile acurateți profesionale. Mai exact,
Haiducii constituie o reuşită încercare la nivelul filmului de aventuri, de „capă şi spadă" sau, mai pe româneşte, de „glugă şi hanger".
Față de punctele ceva mai avansate ale cinematografiei noastre,
Haiducii aminteşte — prin ambianța regională, prin conflict, prin tipologie umană — de
Tudor. Cu deosebirea că în acesta din urrnă faptele ajung frecvent să devină istorie, pe când în
Haiducii ele se mențin la jumătatea drumului între legendă şi cronică, în atmosfera colorată a aventurilor, a povestirilor de vitejie. Totuşi, s-ar putea spune că
Haiducii dezvoltă — pe alocuri în mod creator — linia lui
Tudor, „popularizează motivele fundamentale" ale acestuia, asigură o anumită continuitate a „civilizației" noastre imagistice, contribuie la delinierea treptată a unei „matrice" de stil, specifică producției naționale de filme, precum și la familiarizarea publicului larg cu un asemenea specific.
În sensul acesta, pelicula regizată de
Dinu Cocea are meritul de a distila anumite valori ale trecutului, ale geografiei şi ale folclorului românesc, care merg de la peisajul plin de farmec, plastic pus în lumină, deseori, până la cântecul haiducesc. Spun a distila, pentru că acțiunea e întreprinsă cu măsură, fără excese provinciale, fără adieri de „păşunism". Dialogul şi trasarea foarte rapidă a unor „situații" îi lasă lui
Eugen Barbu loc de mişcare, ce însufleţeşte şi dă brio derulării de imagini. O frescă, vie, suculentă, cu sensul umorului, dar mai săracă în tonuri grave. De fapt, tocmai în direcția aceasta socot că s-ar putea aduce filmului o obiecție de fond: insistența aproape exclusivă pe povestea de dragoste şi de trădare din gelozie, şi neglijarea acelor legături, profunde şi semnificative, care se ştie că au înfrăţit haiducii cu poporul. E adevărat, de-a lungul narațiunii întâlnim momente de o anumită tensiune (cum ar fi coborârea în ocnă, slujba Învierii în faţa ocnaşilor), cu o expresivă valorificare a unor frumuseți peisajistice, dar ele se rezolvă repede în cheie comedie bufă. La un anumit punct al acţiunii, mai exact, după pregeneric, s-ar părea că întreaga poveste se va consuma în conflictul dintre trădătorul Sîrbu şi Anița, ibovnica lui Amza-haiducul, dar ghemul de fire al filmului se complică şi se fragmentează în scene de alcov, în intrigi de curte, în dispute subsidiare (Sîrbu-Roznovenii, tată şi fiică; ţiganul argat şi Fira), în situaţii de „culoare locală", pentru ca, după „recuperarea" palpitantă a lui Amza, să se cadă în naivități „post-romantice", proprii genului, ca travestiul haiducului Amza în zugrav, aparitia ex-machina a Aniței în pivniţele fostului ei han.
Referindu-mă la distribuție şi la interpretarea actorilor, trebuie să aduc în discuție o altă trăsătură definitorie a haiducului: personalitatea pregnantă, care-i permite să se înalțe la poziția de exponent al mulţimilor. O personalitate compusă, din voință, din curaj, din mărinimie, din inteligenţă, din farmec, dintr-o continuă disponibilitate sufletească față de semeni.
Ion Besoiu n-a întrunit toate aceste calități, n-a reuşit să fie un Amza-haiducul adevărat, convingător, adesea părând copleşit şi intimidat de figura ideală pe care ar fi trebuit s-o întruchipeze. (Ceea ce nu înseamnă că Besoiu nu e un actor valoros, ci doar că n-a fost bine distribuit, de data asta.) Dimpotrivă, bine aleasă pentru Anița,
Marga Barbu şi-a sustinut rolul cu fermitate şi eleganţă actoricească, în ciuda faptului că — spre final — scenariul o obligă la apariţii intermitente: Aniţa rămâne una dintre figurile simpatice şi agreabile ale filmografiei noastre.
Amza Pellea, în antagonistul Sîrbu, s-a bucurat de un rol construit cu mai multă coerenţă, mai proporţionat, achitându-se de el cu oarecare supleţe şi expresivitate. Inregistrând capacitatea de nuanţare a debutantei Elisabeta Jar (Maria Roznovanu), aş zice că trebuie aplaudate fără rezerve — şi ca reuşite ale scenariştilor (în afară de Eugen Barbu, au mai colaborat Nicolae Mihail şi Mihai Opriş) — interpretările mai mult sau mai puțin episodice, dar impecabile, excelente, ale lui Alexandru Giugaru (boier Belivacă) şi Toma Caragiu (Răspopitul); de nivelul acestora s-au apropiat eu discretă vigoare Fory Etterle (Domnitorul), Ion Finteşteanu (Ahmed) şi Florin Scărlătescu (Roznovanu). Neprofesionistul Mircea Sîntimbreanu a împrumutat cuvenita forţă lui Zdrelea, în timp ce Ileana Buhoci, în Fira, ne-a furnizat revelația unei prezenţe actoriceşti deosebit de atrăgătoare, plină de firesc şi prospeţime. Deseori interesantă, şi în orice caz adecvată scopurilor regizorale — imaginea lui George Voicu, ca şi muzica lui Mircea Istrate.
Adăugat la calitatea de a fi un produs mediu solid,
Haiducii are, după opinia mea, un merit: acela de a oferi publicului larg, şi îndeosebi tineretului, putinţa să găsească în producţia filmică naţională răspunsul la anumite exigenţe, pe care şi le acoperă, în genere, doar prin filme străine. Astfel,
Haiducii poate fi socotit un film naţional-popular — în accepţia marxistă a termenilor — menit să înlăture paradoxul cultural datorită căruia spectatorul nostru e nevoit să-şi caute aiurea opera literară sau cinematografică îndrăgită ca gen.
Haiducii contribuie astfel la rezolvarea unei probleme importante de viață culturală.
