“Haiducii”

     Fără îndoială că lansarea acestui prim film, Haiducii, cap de serie, în 1966 la 21 aprilie, cinema Patria, a readus în discuţie ceea ce am putea numi instituţia „haiduciei”. Prezenţi în literatura populară în balade şi legende, despre care se învăţa la şcoală (v. „Toma Alimoş” , „Groza”), haiducii au reprezentat un adevărat fenomen social, fiind singurii care s-au opus nedreptăţilor îngrozitoare, represiunilor şi abuzului de putere criminal din epoca feudală, dublate de nenorocirile produse de invaziile turceşti.
     Ei sunt semnalaţi peste tot în Ţările Române, dar mai ales în Oltenia, (Baba Novac, Gruia Novac fiul său, Iorgu Iorgovan sau Iancu Jianu), după ocupaţia austriacă decisă de Pacea de la Passarovitz, când are loc o adevărată explozie a prezenţei lor, care durează până după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Vremea haiducilor se termină cam în preajma Unirii Principatelor, când cunoscutul Popa Şapcă mobilizează cetele de haiduci. Se poate spune că timp de 300 de ani - aproximativ din 1560 până în 1860 - un lung şir neîntrerupt de haiduci celebri au lăsat urme în istorie. Totuşi datele despre ei sunt de multe ori neclare, contradictorii, fiind consideraţi eroi justiţiari de către memoria colectivă a poporului, dar tâlhari şi bandiţi de către stăpânitori.
    Autorii scenariului – Eugen Barbu,  Mihai Opriş şi regizorul Dinu Cocea – au optat pentru o viziune destul de personală în care folosesc unele date istorice, subordonate însă unei intrigi romantice, de aventuri „capă şi spadă” în stil românesc. Deşi pregenericul - foarte lung – începe cu o scurtă prezentare a ceea ce au însemnat haiducii pentru români, inclusiv cu pedepsirea unui boier spoliator, totuşi filmul de axează mai mult pe o intrigă amoroasă: frate de cruce cu căpitanul cetei, Amza (Ion Besoiu), haiducul Sârbu (Amza Pellea) îl vinde  pentru a-i lua locul  în graţiile frumoasei, explozivei şi „bărbătoasei” hangiţe  Aniţa (Marga Barbu). Aceasta  face tot posibilul pentru a-l salva din ocnă, ceea ce în cele din urmă şi reuşeşte. După ce obţine planurile ocnei Telega de la boierul Belivacă (Al.Giugaru), haiducul Răspopitul (Toma Caragiu), redevenit popă pentru o slujbă de Paşti în ocnă, îi dă lui Amza harta şi sfaturile ajutătoare. In paralel,  Sârbu,  intrigant şi ticălos, ajuns mare sfetnic domnesc, este  pedepsit de haiduci, dar şi de soţia lui (Elisabeta Jar) care reuşeşte să găsească şi să dea  foc unor acte incriminatoare: o flacără  ca o lumânare, în timp ce cadavrul lui Sârbu se leagănă în funia clopotului, devenită ştreang. Desigur nu lipsesc nici  elanurile şi acţiunile în spirijinul celor oropsiţi, alternând printr-un montaj perfect cu acţiunea principală şi creând un univers  palpitant, pitoresc şi eroic.
     Filmul degajă prospeţime şi autenticitate nu numai graţie excelentei distribuţii, ci şi foartei inspirate idei (Mircea Istrate) de a folosi cântecele populare despre haiduci ca un contrapunct la momentele tensionate, sau ca o subliniere a implicării totale a oamenilor şi a naturii în viaţa haiducească. Scenografia (Filip Dumitriu şi Nicolae Teodoru) exploatează perfect cadrul natural în exterioare plastice, ca şi în  secvenţele din salina/ocnă de la Telega care devin adevărate capodopere de grafică. Deşi în alb-negru, imaginea (George Voicu) sugerează culoarea, nuanţele, chiar şi consistenţa costumelor (Hortensia Georgescu) de epocă.
     Un merit deosebit revine dialogurilor: savuroase şi picante, fără a fi obscene. Eugen Barbu (specialist în istoria şi pitorescul balcanic) nu a inventat chiar toate „poantele” cu iz de înţelepciune populară rostite cu multă plăcere de actori. Pe vremuri, înainte de victoria „limbii de lemn” asupra vorbirii tradiţionale,  oamenii chiar foloseau un limbaj elaborat, cu tâlc, care să le arate inteligenţa, dar şi capacitatea de a face haz de necaz. În plus, în film mai apar şi cei doi haiduci dâmboviţeni - Dascălu (Marin Moraru) şi Zdrelea (Mircea Sîntimbreanu) - menţionaţi în unele amintiri bucureştene:”Zdrelea şi cu Mărunţelu/ Dascălu şi Cimpoeru” (din relatările bunicii mele, confirmate de articolul „Banda Zdrelea-Mărunţelu terorizează Bucureştiul”, Historia 2011).
     La apariţia lui, filmul a fost criticat pentru umorul care domină întregul univers haiducesc, în stil balcanic. Dar aceasta era caracteristica locurilor şi oamenilor care a făcut să se spună despre români că sunt un popor vesel şi curajos. Este un motiv de mândrie şi nu de jenă.  Aici ar mai fi de spus ceva. Ascultând banda sonoră, este surprinzător tonul cu care personajele anunţă fioroase intenţii de răzbunare: uşor dramatic, aproape neutru, dar fără pic de ură. Interesant, nu ?
     Dincolo de confuzia pe care o poate induce numele (Amza eroul şi Amza actorul), există unele semne de întrebare pe care le ridică distribuţia celor două roluri principale. De ce Ion Besoiu, tip de intelectual ascetic, îl joacă pe Amza, căpitanul cetei, iar Amza Pellea tipul clasic al bărbatului de acţiune, plin de vitalitate şi  carismă  este ticălosul trădător?  Realizatorii par să-şi fi dat seama şi, în următoarele două serii (Răpirea  fecioarelor şi Răzbunarea haiducilor), l-au înlocuit pe Besoiu cu Emanoil Petruţ. Aici ar merit notată  şi o critică adusă de Florian Potra (la cursul de filmologie de la IATC, la data apariţiei filmului) referitor la modul în care a fost conceput personajul Amza. Este contrar oricăror tradiţii culturale şi estetice ca personajul principal, erou dedicat unei cauze nobile pentru care luptă  şi îşi poate jertfi viaţa în orice moment, să nu fie idealizat şi portretizat ca invincibil, ci să fie un „încornorat”, umilit şi batjocorit, chiar dacă în cele din urmă pare a-şi lua revanşa.
     Pentru scenarişti femeia este mai eficientă decât bărbaţii, iar femeia ideală este o aventurieră, spioană şi ibovnică, ea dirijând intriga din culise. Marga Barbu face faţă cu brio acestor cerinţe, dezvăluind dimensiuni neexploatate până atunci ale personalităţii sale actoriceşti, Aniţa rămânând un rol de referinţă în filmografia sa. De asemenea, trebuie salutată şi descoperirea distinsei frumuseţi a Elisabetei Jar, extrem de cinematografică, amintindu-ne de Marlene Dietrich, care părea a avea un mare viitor, neîmplint însă.
    Este totodată şi un film despre OAMENI şi CAI: cavalcadele spectaculoase,  filmate  în mijlocul naturii, prezenţa cailor în fiecare moment cheie al  acţiunii – iată tot atâtea elemente care ne reamintesc străvechea şi mitica legătură dintre OM şi CAL, proiectându-ne prin canalele subconştientului colectiv până în vremurile „cavalerului trac” şi fiind, în mod evident, un alt motiv pentru care filmul „a prins” la public, înregistrând peste opt milioane de spectatori.
    Se revede cu o reală plăcere şi în zilele noastre, când ideile de patriotism şi devotament pentru neam par a fi devenit cam anemice, dar şi când  maşinile au luat locul cailor, iar codrul „frate cu românul” se află în mare pericol.