REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Glissando


     Orice manual de estetică ne învaţă că opera de artă poate fi “citită” la (cel puţin) trei nivele: real, imaginar şi simbolic. Pornind de la intenţia vădită de a oferi spectatorului prilejul unei asemenea lecturi (“supraetajate”, ca să zic aşa) Mircea Daneliuc uită, totuşi, un fapt — simplu, dar esenţial: că acest tip de lectură are (trebuie să aibă) ca obiect una şi aceeaşi creaţie artistică, în vreme ce filmul său vehiculează (cel puţin) trei povestiri distincte şi autonome (câte una pentru fie­care nivel... Ca şi cum Glissando — vădit tributar unei concepţii megalomane des­pre artă şi, nu mai puţin, unei serii de aglomerări şi influenţe dintre cele mai di­verse — ar fi filmul unui debutant: bine şcolit, dar prea puţin stăpân pe sine şi, totodată prea puţin încrezător într-o a doua ocazie de a spune ceea ce a învă­ţat. Dar, s-o luăm metodic...
     Stratul real, în Glissando, se constituie din relatarea obiectiv-ironică a avataruri­lor sentimental-erotice ale personajului principal: avataruri în alchimia cărora un rol determinant îl joacă reîntâlnirea cu fostul său prieten din copilărie (sau, poa­te, numai fost coleg): moşierul (parvenit înţelegem) Alexandru... În transcrierea filmică a acestei prime povestiri, Mircea Daneliuc dă dovadă, în bună măsură, de mâna sigură care l-a impus atentiei noas­tre prin filmele de actualitate: Cursa şi Probă de microfon (mai puţin Croaziera — a cărei ideologie artistică era profund viciată de greşeala numită, în logică “generalizare pripită”).
     Aşadar, “priza la real” este calitatea cea mai certă a scenaristului (şi, totodată regizorului) Mircea Daneliuc: surprinderea — exactă şi expresivă a mediului, a resorturilor intime care mişcă personajele, a întregului sistem (complex) de relaţii din­tre ele, dintre acestea şi mediu, recomandă zisa primă povestire drept o realizare o­norabilă, cu nimic sub (dar şi cu nimic peste) linia reuşitelor anterioare ale auto­rului.
     E, totuşi, de observat că — film al unei stări crepusculare — Glissando propune, drept erou principal, un personaj aflat în plină decadenţă: “meseria” sa constând din “lovituri” la jocul de cărţi; specime­nul — monocord cu mişcări sufleteşti de mică amplitudine — face, la un moment dat, chiar şi “teoria” mizerei sale înde­letniciri (şi mă întreb, între paranteze, desigur, cum rămâne cu îndemnul lui A­ristotel — din “Politica”: “Natura trebuie studiată după fiinţele care se comportă potrivit legilor ei, iar nu după fiinţele de­pravate”).
     Interesant, însă, mi se pare un alt as­pect — poate secundar — al lucrurilor: mult mai viu, mai bogat sufleteşte decât “preopinentul” său (cartoforul) ni se dezvăluie Alexandru (excelent interpretat de Ion Fiscuteanu); iar în secvenţele care-i cuprind pe amândoi, el rămâne personajul principal — estompându-l pe celălalt.
     Celălalt (personaj gândit de Ştefan lor­dache în luciri stinse, de bijuterie peste care a trecut vremea) îi serveşte regizo­rului-scenarist pretextele necesare — nu şi suficiente, însă — de a trece in imaginar: o întreagă poveste se-ncheagă dintr-o se­rie de “amintiri din copilărie” ale eroului (salvat, din orice situaţie mai dificilă, de un domn în vârstă etc.). În sensul propriu al cuvântului. avem de-a face cu secven­ţe mai degrabă onirice, decât imaginare, iar procedeul folosit de autor: grefarea directă a oniricului pe real (fără nici un “semn” care să marcheze trecerea dintr-un registru în altul. coborârea — sau urcarea de la un etaj al filmului la celălalt) produce în cele din urmă un „fenomen de respingere" tocmai prin senzaţia de confuzie, neintenţionată şi nesemnificativă pe care o lasă... Nemaivorbind de faptul că întreg acest nivel al filmului este — pentru uzul liceenilor refulaţi, probabil — pigmentat cu ecouri minore ale unor lec­turi frugale din Freud şi Bachelard... Toa­te acestea se-ntâmplă, pesemne, din do­rinţa regizorului–scenarist de a-i conferi eroului principal — cartoforul — un dram de complexitate.
     Nivelul simbolic al filmului încurcă şi mai mult lucrurile — la acest etaj confruntându-se două teme: lumea  “ca ospi­ciu” şi un fel de parabolă a fascismului... Lumea “ca teatru”, lumea “ca sărbătoare de carnaval”, lumea “ca ospiciu” repre­zintă teme fundamentale în gândirea şi creaţia literar-artistică — cultivate cu predilecţie de către reprezentanţii curentului baroc, dar cu ecouri notabile şi printre contemporani; astfel, pentru lumea “ca ospiciu” voi cita Zbor deasupra unui cuib de cuci — filmul, destul de recent al lui Milos Forman.
     Mircea Daneliuc complică însă, tema: intenţionând configurarea unui aşa-zis uni­vers concentraţionar, el adaugă lumii “ca ospiciu” lumea “ca tripou" — fără a integra cele două serii de elemente într-o ecuaţie artistică valabilă; tema rămâne, deci, tratată schematic — vizibil fiind efortul, iar nu transfigurarea artistică a ideii.
    Şi mai cusută cu aţă albă este “parabola fascismului”; ambiţionând, probabil, să-l egaleze pe Eugene Ionesco (cu “Rinocerii”) sau pe Max Frisch (cu “Biedermann şi incen­diatorii”), regizorul-scenarist brodează o amplă tevatură, în care predominant nu este ştiutul brun (sau verde), ci albul, albul imaculat, peste care se află imprimat vulturul stilizat al “cuziştilor”. Pentru adevărul istoric, este prea puţin: amănuntele reţinute de film rămân, totuşi, derizorii; pentru o parabolă, în schimb, este prea mult: generalizarea fenomenului fascist la scara întregii societăţi româneşti interbelice contrazice adevărul istoriei noastre (vădind aceeaşi tendinţă de “generalizare pripită” care vicia Croaziera). Cu alte cuvinte. Glissando se complace într-o confuzie a simbolurilor ce nu ţine de intenţia creatoare, hotărât şi conştient asumată, ci de însăşi ideologia artistică a lui Mircea Daneliuc — ideologie care se confundă cu nerăbdarea, pripită şi rapace, de a spune “cât mai multe” (ciugulite de ici, de colo) în detrimentul acelui  “cât mai mult” care este propriu artistului autentic... Nu ne miră, deci, faptul că — după vreo oră şi ceva, din cele aproape trei cât durează Glissando — regizorul scapă filmul din mână, că secvenţele îşi pierd tensiunea interioară, că interesul spectatorului scade până aproape de zero ca în faţa unei mori care macină în gol..   
     M-am despărţit fără regrete de filmul lui Mircea Daneliuc.

 
(Săptămâna, 19 octombrie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, glissando, mircea daneliuc, nicolae ulieriu

Opinii: