O femeie-inginer capabilă şi lucidă, profund îndrăgostită de meseria ei, din categoria oamenilor «tari», trecută în a doua tinereţe. Un om împlinit pe plan profesional, total nerealizat ca femeie. Aceasta este Gioconda fără surâs. Personajul — în jurul căruia gravitează toate problemele — tentează la o etichetare de genuri: «Film despre problemele femeii contemporane» sau «Problemele intelectualei moderne» sau...
«Este un film despre dragoste» — spune
Silvia Popovici. Un film, mai bine spus, despre dorul de dragoste, de fericire, de împlinire. E adevărat că Irina, personajul meu, este o femeie a zilelor noastre. Dar partitura ei, nespus de bogată, o apropie de femeile tuturor timpurilor, care au iubit şi au dorit să fie iubite. Este o femeie întreagă pe care cred că n-o poţi închide într-o formulă. Ea se înscrie mai degrabă în categoria aceea rară a personajelor pe care le reţii, sau poate o reţii pentru că te poţi oglindi şi recunoaşte în ea.»
Întrebarea clasic-stupidă «Ce credeţi despre rolul dv.» sau ceva similar devine, evident, inutilă. Pe ocolite însă şi într-o formulă mascată ajungem, nu ştim cum, tot acolo. Întreb ce anume din scenariu îndreptăţeşte entuziasmul declarat al actriţei.
«Tot. Construcţia, personajele, relaţiile dintre ele, dialogul — mai ales dialogul. Eu sunt actriţă şi nu sunt în măsură să declar că scenariul
Malvinei Urşianu — care este şi regizoarea filmului — este sau nu «foarte cinematografic».Sincer vorbind, nici nu mă interesează. Sunt convinsă că orice poate deveni film, aşa cum orice poate deveni piesă de teatru sau poezie. Acest «cinematografic» se vede numai când filmul e gata şi, de altfel, el cade în sarcina regizorului. Pentru actor, mai important e ca în scenariul care i se oferă să existe viaţă şi adevăr, ca personajul lui să trăiască, să gândească, să se exprime ca un om adevărat. Or, lucrul cel mai de preţ al scenariului mi se pare a fi tocmai dialogul. lar pentru actor — iartă-mă că spun din nou pentru actor — dialogul e foarte important. Chiar dacă mai târziu unele replici se elimină singure, chiar dacă imaginea devine atât de grăitoare încât exclude cuvântul, la început acest cuvânt este de nepreţuit. El te ajută să-ţi cunoşti şi să-ţi înţelegi personajul, să-i pătrunzi felul de a fi, caracterul, sentimentele, mecanismul lui de gândire, reacţiile, tot. Dialogul Malvinei Urşianu are această calitate de a te pune în contact cu personajul. Cuvintele sunt pline de sens şi-ţi comunică rând pe rând toate datele: tăria femeii, singurătatea ei, orgoliul, puterea de a iubi, dorinţa de împlinire. E aşa cum în viaţă, stând de vorbă cu un om, reuşeşti să-I cunoşti şi să afli tot despre el.»
Aproape întotdeauna actorii au de obiectat ceva — uneori chiar post-factum — rolului lor. Ce senzaţie încearcă însă un actor pus în faţa unui rol construit fără cusur? Un sentiment de securitate? De linişte? De încredere în reuşita lui?
«În general, n-aş putea spune... De rolul acesta mi-a fost însă puţin teamă, deşi mi l-am dorit foarte tare. Un rol slab îţi lasă şansa unei scuze. Pentru un rol bun, ratat, nu te iartă nimeni... M-am temut un pic şi de datele exterioare ale personajului. Maturitatea femeii, duritatea, sobrietatea ei, îi sunt înscrise pe chip. Şi la acest chip eu trebuie să ajung nu prin machiaj, ci dinăuntru. Pentru că dacă pornesc de la datele exterioare, care se pot obţine uşor cu ajutorul machiajului, n-am să reuşesc decât o pastişă. Trebuie să-i găsesc zâmbetul acela de Giocondă, ironic şi sever, câteodată cald, altădată amar... Şi nu e bine spus «să-i găsesc zâmbetul», ci mobilul acelui zâmbet, explicaţia lui interioară. Nu mă întreba cum, că nu ştiu să-ţi spun. Probabil citind şi răscitind scenariul, discutând cu regizoarea, gândindu-mă la personaj...»
Mă întreb cum e să reiei contactul cu tot mecanismul platoului, după patru ani de întrerupere. Mă întreb cu voce tare şi Silvia Popovici face o pauză lungă înainte de a răspunde:
«E ca şi cum te-ai întoarce după mult timp dintr-o călătorie. Trebuie să te obişnuieşti cu lucrurile...»
