«Fiinţa lui Rameau se înmulţeşte parcă; în privirile, în strigătele, în mişcările sale se reflectă caleidoscopic imaginea lumii... Plânge, râde, suspină... imită când o femeie zdrobită de durere, când un bătrân senil... E furios, blând, melancolic, inspirat, frenetic... Natura retrăieşte în el cu ape vijelioase şi unde line, cu şuieratul vântului şi prăbuşirile trăznetului... Rameau imită noaptea, umbra, chiar şi tăcerea, căci, spune Diderot, şi „tăcerea poate fi vedetă prin sunete”.»
Aceste rânduri scrise de Valentin Lipatti cu mult înaintea montării de la „Lucia Sturza Bulandra” ar fi trebuit să-i inhibe sau cel puţin să-i înspăimânte pe cei care — mai mult de un an — au vegetat între oglinzile lor mobile, gesturile, paşii, nemişcarea, rostogolirile şi zâmbetele menite să schimbe meditaţia în spectacol şi parantezele în evenimente. Erau trei: regizorul David Esrig, actorul
Marin Moraru şi actorul
Gheorghe Dinică. De altfel — şi asta îmi place cel mai mult — unul îi include şi pe ceilalţi doi. Cel care trebuia însă să reflecte caleidoscopic imaginea lumii era Dinică.
În artă întâi vine talentuI, pe urmă o muncă diabolică. Dinică a reuşit şi — în paranteză fie zis — spectacolul a constituit un eveniment. Păcat că Rameau n-are şi un echivalent cinematografic. Fireşte, păcatul îl împărţim cu Diderot.
Toate reuşitele sunt pilduitoare şi de aceea ne ocupăm de Dinică. (Probabil şi nereuşitele sunt la fel de didactice, dar nu sunt compatibile cu biografia). Oricum, păstrând proporţiile obligatorii, în film acelaşi Dinică a realizat, începând cu Zamfir din
Comoara de la Vadul Vechi şi sfârşind — până în clipa de faţă — cu Bastus din
Columna, o serie de roluri în care firescul rostirii se suprapune — rar lucru — pe o plastică studiată, de o uluitoare expresivitate. şi mai e ceva caracteristic la acest actor: o totală lipsă de caracteristic. De la personajele pozitive cu care a debutat, adică după Zamfir şi Duma (
Străinul), pe urmă Dumitrana (
ProcesuI alb) şi Maiorul (
Maiorul şi moartea), trecerea la Bastus a schimbat radical optica regizorală încetăţenită la Buftea şi a reamintit de Lupus din piesa „Centrul înaintaş va muri în zori”. Mai exact a confirmat că Dinică nu are numai o voce caldă, ci şi mari posibilităţi interpretative. În teatru ele se chemau „Umbra”, „Procesul Caragiale”, „Troilus şi Cresida”, „Capul de răţoi”.
Dar să revenim la pildele reuşitei. Mă voi opri la câteva, pe care le-aş putea rima: muncă, modestie, crez artistic, prietenie.
La punctul muncă s-ar putea nota că la un moment dat foarte tânărul Dinică (e născut în 1934) vindea ziare prin anul 1949, făcea diverse treburi funcţionăreşti ca să se întreţină, dar nu se sfia să se înfăţişeze la Oficiul de plasare de unde prelua pentru una sau mai multe zile atribuţii de muncitor necalificat; îndeletniciri pe care le aplica dezinvolt, la Obor, sau te miri pe unde, cu aceeaşi râvnă cu care mulţi ani mai târziu — după terminarea Institutului — făcea în fiecare zi, începând de la ora nouă, exerciţii de mişcare scenică la Teatrul de Comedie, sau acasă la fosta profesoară de la Institut, Doamna Sibylle, pentru „Umbra”, mai întâi, şi pe urmă pentru fiecare spectacol şi chiar fără spectacol... Până când profesoara a inventat şi pentru ceilalţi elevi o figură, numită şi în ziua de azi „figura Dinică”.
Nu vreau să cred că biografiile accidentale de tipul Gorki sau Saroyan sunt absolut obligatorii pentru cariera artistică, dar nu pot nega că observaţiile directe, varietatea mediilor, nemulţumirile şi bucuriile trecute prin gări, i-au furnizat actorului un bagaj de reacţii umane, de memorie emoţională, de detalii capabile să diferenţieze momentul autentic de clişeu.
La punctul modestie voi începe cu râsul. Un om care râde ca el, e foarte om. Şi oamenii normali, oamenii întregi se plasează undeva în societate; întotdeauna vor găsi deasupra lor destule trepte care să-i apropie de cei aşezaţi sub ei. Lăsând însă filozofia la o parte, voi încerca să-I imit pe Adrian Păunescu şi să reproduc cât mai fidel o parte din conversaţia de dinaintea medalionului.
— Ar fi mai bine să te ocupi de alţii, mi-a spus eI.
Am spus şi eu ceva.
— Nu e bine. Toţi tinerii ăştia fac declaraţii. N-are niciun rost să mai fac şi eu.
— Ce-ţi imaginezi că o să te întreb ce e arta? I-am liniştit perfid.
— Eu de unde să ştiu?
Ceea ce nu înseamnă că la Dinică nu s-a manifestat o permanentă obsesie a fenomenului teatral, începând cu debutul din 1952 în echipa P.T.T. unde a jucat rolul locotenentuIui Stamatescu din „Titanic vals” — regia Virgil Sacerdoţeanu — poate cea mai fixată amintire, lucru mai mult decît firesc.
Au urmat altele. Bogoiu din „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, tot într-o echipă de amatori. De astă dată la C.C.S. Colegi în spectacol Marian Hudac actualmente actor la Teatrul Naţional, şi alţii deveniţi profesionişti: Florescu la C.F.R. Giuleşti, Herdan la Constanţa şi Gina Trandafirescu la Ploieşti. Regizorul spectacolului: Nic. Moldovan.
Până la intrarea în Institut, Dinică a perseverat în dorinţa de a se crede actor. După aceea a început să se îndoiască, semn că începuse să devină aşa ceva. La clasa Dinei Cocea s-a împrietenit cu Marin Moraru, coleg de bancă, de speranţe şi de ambiţii. Foarte curând li s-a adăugat un al treilea. Un tânăr brunet, cu părul cârlionţat şi cu ochi scăpărători, care voia să facă regie; se numea David Esrig.
Şi aşa am ajuns la ultimul punct, în care toate se împletesc ca-n Dickens, şi unde la prima vedere primează prietenia, la o a doua o mare sarcină autoasumată, la a treia o foarte nobilă pasiune, la o a patra o crâncenă emulaţie, la o a cincea o neaşteptată responsabilitate socială, la o a şasea o permanentă şcoală şi până la urmă o revenire la punctul anterior, adică la ceea ce se cheamă cu adevărat un bine definit crez artistic.
Dar datoriile lui Dinică, raporturile lui cu muza de celuloid, sunt departe de a fi încheiate. Rolul din
Sentinţa nu e esenţial. Profesiunile de actor de teatru şi cea de actor de film sunt în bună măsură asemănătoare dar şi la fel de diferenţiate. Există rare şi fericite cazuri în care una şi aceeaşi persoariă se poate — cel puţin virtual — integra în amândouă.
E cazul Dinică.
În unele cinematografii se fac diferenţe între vedete şi actori.
Dinică poate fi un foarte bun actor de film.
Nu mai că în această artă, atât de industrială, virtuţile individuale reclamă un context multiplu favorabil.
Nu e numai cazul Dinică.
