REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Geo Saizescu descoperă America


     Cu un deceniu (şi ceva) în urmă, atunci la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, regizorul Geo Saizescu îşi inaugura ciclul scrierilor memorialistice cu romanul „Jurnalul unui bătrân lup de cinema”, în care evoca, aşa cum preciza în subtitlu, drumul său spre cinema, pe „canavaua” primei călătorii cu trenul din Oltenia natală spre oraşul lui Bucur şi, apoi, în primii ani petrecuţi în Capitală. Scriam, printre altele, în „Cuvântul înainte” al volumului de-atunci (datat 14 noiembrie 2003): «Cu talent de povestitor, cu o memorie infailibilă, cu mărturii şi mărturisiri mereu incitante, cu „racorduri de montaj” sută la sută cinematografice (deci ... şi cu talent de regizor), cu hazul său inconfundabil (deci ... şi cu talent de comedian), cu spirit reportericesc (deci ... şi cu talent de publicist), regizorul, amintindu-şi şi amintindu-ne drumul său spre cinematograf, cu toate fazele sale, cu lumini şi umbre, cu bucurii şi oftaturi, îşi pune în pagină de fapt „drumul vieţii”». Reproduc aceste gânduri de odinioară, pentru că ele îşi păstrează, perfect, valabilitatea şi actualitatea, peste ani, după ce  autorul şi-a continuat ciclul scrierilor memorialistice cu alte câteva volume captivante – precum  „Un surâs la ...Balul de sâmbătă seara”, „Astă seară dansăm cu ... Bachus”, „Istoria dramatică a unui film comic, ...Păcală” –, încheindu-l, forţat, cu volumul „Mascatul din Santa Fé”, aflat sub tipar, la Editura „Păcală”, chiar în zilele despărţirii sale de această lume.
     Încă în primul paragraf al cărţii  aflăm o frază emblematică a autorului: „Cine şi-ar fi închipuit că eu, cel plecat în lume din Prisăceaua Mehedinţilor, cel de al 12-lea copil al notarului Ion D.Saizescu, voi trece vreodată Oceanul ca bursier prin Institute  of International Education?”. Geo Saizescu scria aceasta în ziua plecării spre America, în 24 septembrie 1974, şi relua această frază, concluziv, la sfârşitul volumului. „Jurnalul american” al regizorului, consemnat cu regularitate, vreme de  două luni „la faţa locului” reprezintă, în fapt, substanţa volumului „Mascatul din Santa Fé”, sintetizând astfel pasionanta experienţă americană parcursă de cineast în cele două luni ale călătoriei peste Ocean. Autorul mărturiseşte la un moment dat că însuşi titlul cărţii este determinat de faptul că itinerarul călătoriei a inclus popasul în Santa Fé, „oraşul care-mi amintea (...) de ... Mascatul din Santa Fé, filmul american al copilăriei mele de pe malul Dunării”. Printre personajele care revin insistent de-a lungul călătoriei americane, alături de Geo Saizescu, sunt George A.Bean, interpretul de limbă franceză al Departamentului de Stat pe lângă Institute of International Education, care şi-a întâmpinat oaspeţii încă de la aterizarea pe aeroportul Kennedy, şi fratele lui Gopo, inginerul de filmări combinate Alexandru Popescu, partenerul de drum al regizorului în America. Pe căi aeriene sau pământene, oaspeţii români au parcurs mii de kilometri americani, atingând puncte itinerante precum Washington, Niagara Falls, Rochester, Buffalo, Cleveland, Detroit, Chicago, Denver, Aspen, Snowmass, Seattle, trecând şi prin Canada, la Vancouver, întorcându-se pe coasta Pacificului, prin Oregon la San Francisco şi apoi la Los Angeles, făcând câteva scurte dar pilduitoare vizite la Las Vegas din statul Nevada, Grand Canion din Arizona, Santa Fé şi Los Alamos din New Mexico, de unde au călătorit cu avionul, prin San Antonio-Texas, la New Orleans-Louisiana, încheind circuitul la New York. Sedus de farmecul particular al locurilor vizitate, Geo Saizescu, mereu emoţionat de „descoperirile” sale americane, descrie în pagini antologice locurile vizitate, în cuvinte simple dar profund cuprinzătoare (care se cer citite, însă, nu povestite!) lăsând urme durabile în mintea şi sufletul cititorului. Practic, romanul memorialistic al regizorului Geo Saizescu este o re-descoperire a Americii, un „tablou de suflet”, în care peisajele şi oamenii întâlniţi sunt integraţi cu un captivant simţ de observaţie şi rămân pictaţi în aqua forte. Pe parcursul celor două luni ale experienţei americane, regizorul a avut numeroase prilejuri de întâlnire cu cinematograful american, cu instituţii de producţie sau de cultură cinematografică, cu cineaşti reprezentativi, surprinşi, nu o dată, în toiul unor activităţi creatoare. Din toate aceste confruntări cu realitatea cinematografică americană, Geo Saizescu extrage, permanent, învăţăminte preţioase (care, la rândul lor se cer citite şi, mai ales, însuşite de gospodarii filmului românesc!). În aceeaşi ordine de idei, Geo Saizescu mărturiseşte, emoţionat, împlinirea unor visuri de tinereţe, cum ar fi acela, de pildă, de a se afla „faţă-n faţă” cu Chaplin („cu strada lui,...cu studiourile lui”), respectivele pagini din volum fiind cu adevărat antologice. Într-o Californie cu 93 de grade Fahrenheit la umbră, Geo Saizescu a regăsit, deasemenea, foşti camarazi de film românesc, cum ar fi regizorul  Mihai Iacob, întâlnirile sale cu Michael Jacob şi cu frumoasa şi „umoristica” sa soţie, Lialia, rămân, deasemenea, pagini memorabile ale acestui volum de palpitante aduceri aminte. De altfel, lărgind puţin cadrul discuţiei, pe parcursul călătoriei americane, regizorul a descoperit sute de „prezenţe româneşti”, fiecare dintre aceste întâlniri conţinând clipe de emoţie specifică şi generos subiect de meditaţie. N-aş încheia acest scurt comentariu fără a sublinia o a doua virtute primordială a acestui volum memorialistic, dincolo de „emoţia descoperitorului”: umorul, dimensiune esenţială a talentului scriitoricesc, regizoral şi interpretativ al lui Geo Saizescu. Nu întâmplător, autorul a pus drept motto al volumului său următoarea frază: „Râsul daco-romanului...român are sens, are semnificaţie, are profunzime, are atitudine, propune şi este necruţător cu laşii, cu impostorii, cu mincinoşii, cu hoţii, cu parveniţii, cu cei taraţi sufleteşte şi mental”. Ultimul volum al lui Geo Saizescu certifică perfect acest crez, convingându-ne că autorul nu şi-a pierdut umorul nici în final de viaţă, când a plecat cam supărat pe lumea cealaltă, cu senzaţia (mărturisită) că lupii tineri l-au cam încolţit pe „bătrânul lup de cinema”.
                                                                                            


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin caliman, cinetipar aarc.ro, geo saizescu, mascatul din santa fe, recenzie carte

Opinii: