REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Furia lui Radu Muntean


     Nu știu dacă se poate deocamdată vorbi de o generație de tineri și furioși regizori români de film, dar ce e clar e că începe să se contureze o disponibilitate pentru exprimarea directă, francă, asupra unei realități nefardate, chiar demachiate de limbajul metaforic împământenit din pricina cenzurii d'antan. Radu Muntean e numele care acum se adaugă listei deschise de Cristi Puiu și completate de Cristian Mungiu (listă prefigurată de Nae Caranfil, a cărui voce a început să se audă într-o perioadă de tranziție).
     Furia (cunoscut sub mai multe titluri ― „Joint” și „Exit”, datorită variantelor de scenariu prin care a trecut) lansează un regizor cu mână sigură în conducerea actorilor. Nici o notă falsă, nici în glasurile tinerilor Dragoș Bucur, Dorina Chiriac și Andi Vasluianu, nici în cele ale actorilor neprofesioniști (deși Adrian Tuli, în viața de zi cu zi e șeful groparilor de la „Sfânta Vineri”, nu pare defel un actor neprofesionist, ci unul înnăscut). Se vorbește bine pe ecran, se vorbește clar și firesc, și această naturalețe și prospețime sunt poate lucrul cel mai bun in film.
     Imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile, secondat la cameră de Tudor Lucaciu, are adâncime, nerv, culoare. Ea completează replicile, decupează tranșant realitatea și o și recompune precis și rapid, după cum și viata e azi, rapidă și imprecisă, dar încadrează și momente de reflecție a filmului asupra lui însuși (vezi secvența din mlaștină). Foarte decis e și montajul unui alt debutant, Valentin Obretin, excelentă e coloana sonoră, realizată de Electric Brother și Vlaicu Golcea, categoric una dintre cele mai bune coloane sonore pe care am auzit-o într-un film românesc, film în care, de altfel, și sunetul e foarte bun, din moment ce e Dolby.
     Probabil că tot ce am scris până aici pregătea un „cu toate acestea” sau un „din păcate”. Din păcate e adevărat. Capitolul la care Furia pierde puncte e scenariul. E mare păcat, dar e și curios cum actorii reușesc să fie proaspeți și convingători, cu toate că personajele nu sunt pe de-a întregul definite, cu toate că nu sunt tot timpul motivate în acțiunile lor, iar unele gesturi par nejustificate. Dacă este așa, e numai pentru că Radu Muntean, în ciuda unui scenariu în care bănuiesc că nu a crezut cu totul, un scenariu scris la trei mâini, a reușit să le dea actorilor tonul corect. E puțin ciudat cum trio-ul Bucur, Chiriac, Vasluianu izbutește să se impună fără totuși a avea prea multă consistență, doar existând pe ecran ca entitate un pic plană. Dacă de la Dorina Chiriac și de la Dragoș Bucur știam la ce ne puteam aștepta, apariția lui Andi Vasluianu, care nu e numai fotogenic, dar și știe să stea pe ecran fără să fie nevoie să vorbească, e un alt câștig al filmului.
     „Deci” în Furia este vorba de doi tineri de cartier care se trezesc cu o datorie de 7.000 de dolari la un mafiot țigan. O datorie ireală, care trimite în plan ideatic la o confruntare a personajelor cu o situație fără ieșire. În realitatea zilelor noastre, situația e într-adevăr fără ieșire. După o slabă tranzacție din care obțin doar 350 de dolari, unul dintre băieți vine cu ideea de a o da în schimbul restului de bani pe o fostă colegă de liceu. Aceasta, mică de statură, ar fi numai bună să fie femeia ideală a lui Adrian Copilul Minune, pentru care lucrează mafiotul. Dar lucrurile se complică atunci când mafiotul supărat își trimite oamenii pe urma băieților, când unul dintre ei e aproape omorât în bătaie, iar mafiotul o vrea pe fata mică pentru fiul său cadou la aniversarea de 13 ani. De aici încolo povestea se zăpăcește, desfășurarea evenimentelor făcându-l pe eroul interpretat de Dragoș Bucur să acționeze irațional și să se îndrepte vertiginos spre ireversibil.
     Schema după care merge filmul nu e greu de descifrat, dar din păcate (sic!) desfășurarea acțiunii nu reușește să dea cuvenita importanță unor scene-cheie, să caute esențialul chiar și în amănunte, să construiască, pe scurt, o coloană vertebrală pentru această poveste a destrăinării unor vieți inocente care se joacă cu focul făra să știe cât de tare arde. Acel moment precis, dar vag, când viața basculează în altceva, moment exploatat în alte granulații de Cristi Puiu si Cristian Mungiu, Furia nu-I are decât într-un proiect dedus de spectator din desfășurarea acțiunii. Scenariul e astfel construit încât nu valorifică momentele care ar fi trebuit valorificate și, cu toate că replicile sunt firești și exacte, nu poate furniza justificări pentru comportamentul eroilor. De pildă, de ce Luca o duce până la urmă pe Mona la Adrian Copilul Minune, din moment ce începea să simtă ceva pentru ea, iar prietenul era pe jumătate mort în mașină? Ar trebui să înțelegem că de fapt eroii, ca și corespondenții lor anonimi din realitate, sunt la fel de lipsiți de consistență și de iraționali, ei ghidându-se numai după inspirația de moment? În acest caz, nu cred că se poate crea senzația de aleatoriu printr-un scenariu lipsit de o oarecare structură, care alternează momente de acalmie cu zvâcniri, fără să dea impresia că ar stăpâni situația. Poți să-ți dai seama că filmul vorbește cu adevărat despre o furie și o neputință și o inconștiență care zac în fiecare dintre noi ca rezervele de petrol în pământ, fiind necesar un accident ca ele să irumpă și să ne dea viața peste cap, dar aceste idei spectatorul le primește oarecum la nivel teoretic, fără să fie realmente lovit. Cronica de față n-ar vrea să se încheie într-o notă tristă. Furia nu e un film nereușit, dar nici unul strălucitor. Ce îi dă strălucire peste și dincolo de ce am spus mai sus e tonul, unul proaspăt, crud pe alocuri, tăios, sincer. Tinerii de azi se pot recunoaște în felul de a vorbi al eroilor, în mici gesturi, poate și în nesiguranța lor acoperită de bravadă. Și asta nu e puțin lucru.
 
 
(România liberă, 5 decembrie 2002)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, furia, iulia blaga, radu muntean

Opinii: