Muzica de film
Oricare ar fi subiectul filmului la a cărui realizare colaborează, oricare i-ar fi problematica și atmosfera, oricare ar fi maniera personala a regizorului ce-i creează, muza a lui
Tiberiu Olah — întotdeauna adaptata perfect tuturor acestor elemente (și altora, încă) ce individualizează fiecare peliculă poartă cu orgoliu aceeași amprentă particulara care o face inconfundabilă. Până aici, nimic deosebit — veți spune — doar toți marii compozitori de muzica de film (și Olah este, fără discuție, unul dintre ei) au un stil personal lesne de recunoscut și dificil de confundat, ca în orice alt gen de muzică, de altminteri! E drept — vă voi răspunde numai că Olah nefiind doar un mare compozitor de muzică de film, ci și un mare compozitor pur și simplu (caz extrem de rar în istoria paralelă a artelor sunetului și imaginii), stilul acesta nu are totuși mai nimic cu acela — la fel de puternic particularizat — al muzicii sale simfonice sau camerale (lucru ce nu se întâmplă, după ștanța mea, în niciuna dintre puținele situații similare ale Muzicii și muzicii de film). Trăsătura principală ce distinge muzica de film a lui Olah de aceea a confraților săi, dar și de propria-i Muzică, este cel puțin în vremea din urmă, cred eu de natura melodică (o cantabilitate aparte a temelor, concepute cu nesecata fantezie însă având, toate, un același aer de familie) și timbrală (cu uneltele simfonistului, compozitorul orchestrând într-o zonă limitrofă aceleia de maxima accesibilitate astăzi: genul ușor).
Ei bine, fără a ieși din acest cadru, muzica filmului
Vulcanul stins prezinta unele caracteristici care îi conferă un plus de interes. Întâi și-ntâi, profilurile melodiilor sunt mai capricioase, iar firele lor se adună în noduri dramatice — ca reflex al stării dominante pe care o cultivă cu mare artă regizorul
George Cornea ori se frâng brusc atunci când vreunul dintre suspansurile de efect ale tensionatului discurs cinematografic o cere. Mă gândesc, mai ales, la motivul atât de pregnant prin care tânărul geolog se autodefinește — delimitându-se astfel de pianistul ce a fost cândva și a cărui umbră mai planează asupra-i, materializată în acordurile figurate din
Sonata Lunii, simbol al unei pierdute inocențe, dar și al sterilei izolări de o lume cu frământări adesea chinuitoare, întotdeauna însă pasionante și fertile. Mă gândesc, apoi, la amenințarea nedeslușita ce însoțește, într-un crescendo mereu întrerupt și mereu reluat, fiecare apariție a vulcanului; la modul cum, astfel, accidentul este prevestit: și la chipul ingenios în care, tot astfel, spectatorul e atras pe un drum înșelător, sugerându-i-se o erupție drept cauza a dramei însă principala calitate a partiturii lui Olah o constituie aici, după părerea mea, aura de noblețe ce încununează adesea lirismul romantic (uneori chiar romanțios) al muzicii cu puritatea de expresie a preclasicilor; nu o singură dată, paginile ei au frumusețea grava a unui adagio de Albinoni...
