Debutul
E vinovată Simina de năpasta abătută peste casa lui Busuioc, bogătanul din Curtici, tocmai când blestemata de holeră trecuse? E vinovată pădureanca pentru că e atât de frumoasă încât flăcăii și bărbații în toata firea își pierd liniștea văzând-o? E vinovată ca Iorgovan, fiul lui Busuioc, e bolnav de boala fără nume „Când vrei să nu voiești ce vrei, și simți că nu poți voi nimic, că te duce altul cum le poate?”...
E frumoasa Simină! Gesturile ei au grația înnăscută a lujerului de nalbă. Ele cad, limpezi, și la seceriș, și la joc, și la sărutat. Privirea ei caută drept, albastru, fără ascunzișuri Demnitatea neprihănirii. Curățenia picioarelor desculțe mângâind pământul. E frumoasă Simina! Frumusețea holdei dată în pârg, frumusețea vâlcelelor catifelat adumbrite de păduri misterioase. Frumoasa, dar săracă. Sub semnul dionisiac al secerișului, soartă o mână sub blestemul imposibilei iubiri. Căci totul o desparte de Iorgovan: avere, obiceiuri, prejudecăți, morală. Simina iubește dureros, fără speranță, fără înțelegere. Cum e, la rândul ei, iubită de Șofron. Curajul înfruntării dragostei. Dârzenia constrângerii interioare. Între cel pe care îl dorește și cel care o dorește. Între chemarea tainic irezistibilă a iubirii și datoria filială. Un sâmbure profund dramatic, declanșat tragic prin moartea tatălui sub secera holerei. Rol dificil, piatră de încercare, apropiat, ca personalitate cinematografică, de cel al Veronicăi din
Întoarcerea din Iad. Simina, ca și Veronica, două „suflete tari” aparținând, desigur, unor matrici culturale diferite.
Alegerea lui
Nicolae Mărgineanu, a ochiului sau talentat de regizor-operator, e fără greș: tânăra debutantă
Manuela Hărăbor. Cosițe grele, aurii ca strălucirea spicelor de grâu, ochii albastrului cer de vara, mers moale, catifelat, obraz limpede, transfigurând lumina asemeni statuilor lui Rodin, bust înalt, feciorelnic...”
Evoluția personajului în interpretarea actriței este sigur punctată, de la hârjoana adolescentina a îndrăgostitei, la pietrificarea durerii vinovate a fiicei în doliu, respingând pețitul lui Busuioc-tatăl. Manuela Hărăbor construiește stări complexe cu un zâmbet părelnic fluturat cu o încruntare încărcată de înțeles din sprânceana frumos încondeiată, cu o lacrimă dureros de adevărată, țâșnită din adâncul sufletului ei alb. Manuela Hărăbor trăiește exuberanța solara a secerișului și premoniția sfârșitului tragic al lui lorgovan, în balada Pacurariului, ca și disperarea împăcării în fața morții...
Prin prisma întâlnirii, inteligent conduse, între eroină și interpreta, filmuI
Pădureanca: poate fi considerat o reușită artistică.
