Aruncând o privire asupra filmografiei lui Alexandru Tatos (aflat, cu Fructe de pădure, la cel de al șaselea lungmetraj), o constatare se impune dintru început: cineastul refuză deliberat, programatic, subiectele „ușoare”, de circumstanță, orientându-se hotărât spre filme „cu probleme”, spre filme care-și propun — în termeni specifici gândirii contemporane — dezbaterea unor aspecte de neignorat ale actualității românești; iar ceea ce unește filmele sale — dincolo de diversitatea aspectelor reflectate — este tema majoră, a responsabilității faptelor proprii: o responsabilitate asumată conștient, chiar dacă riscul este singurătatea (doctorului din Mere roșii sau a principalelor personaje din Secvențe: regizorul, bufetierul, cei doi „figuranți”), înstrăinarea (fetei din Rătăcire) sau tragicul sfârșit al Anastasiei.
Această temă — „cântată”, parcă, la violoncel — dă filmelor sale o tonalitate gravă în ciuda nu puținelor secvențe a căror mișcare interioară este de un marcat „scherzando”... Constituindu-se, așadar, din elemente complementare — chiar dacă organizate contrapunctic — viziunea lui Al. Tatos asupra lumii tinde către a fi completă în surprinderea — foarte modernă, zic eu — a îmbinării adevărului cu minciuna, a potențării tragicului prin farsă, a „coexistenței pașnice” dintre realitate și mistificație.
Cum e fantasticul pentru basm (și povestirea populară în genere), și aceasta este o modalitate de a povesti: specifică prozei moderne în partea „teatrală” a ei... Și nu mi se pare deloc întâmplător faptul că — regizor de teatru într-o primă parte a activității sale, și venit către film la vârsta deplinei maturități — Al. Tatos și-a lucrat principalele filme pornind de la „propunerile” a doi reputați prozatori–dramaturgi: lon Băieșu și D.R. Popescu.
Dealtfel, caracterul „teatral” al prozei lui D.R. Popescu a fost semnalat din timp de comentatorii literaturii sale, iar acest Fructe de pădure — deși pornește de la un scenariu original — sugerează cu discreție „profilul” de neconfundat al scriitorului... Aparținând deopotrivă scenaristului (care a știut să-și tempereze „excesele” din proză și dramaturgie — mă refer îndeosebi la „producția” ultimilor ani) și regizorului (care a exploatat cu inteligență și sensibilitate virtuțile scenariului), zisa discreție constituie — la un prim nivel, cel puțin — principala calitate a filmului.
