REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Frații” – cronică de film


     Prin caracterul său de „unicat”, filmul Frații semnat de regizorii debutanți Mircea Moldovan și Gică Gheorghe, de scenariștii Nicolae Țic și Constantin Bordeianu, de operatorul Dinu Tănase și supervizat de Gh. Vitanidis, atrage atenția și invită. Este una din foarte puținele tentative ale cineaștilor de a înfățișa pe ecran viața satului de azi. Faptul că filmul românesc, pe ansamblul său, n-a mai izbutit de multă vreme să se apropie de universul de preocupări al satului contemporan — în ciuda faptului că avem o literatură țărănească nu numai cu mare și frumoasă tradiție, dar și cu un prezent creator strabătut de frumoase împliniri — n-a trecut neobservat, desigur, nici printre spectatori, nici printre creatori. Încercarea recentă a cineaștilor de a pătrunde pe teritorii umane și faptice aproape neumblate (doar regizorii documentariști s-au mai încumetat în vremea din urmă să bată, cât de cât, aceste cărări), de a surprinde fizionomii și destine specifice devenirilor prezente ale vieții rurale, este de bun augur pentru filmul românesc, care are în acest sens foarte mari obligații, scrise și nescrise.
     Prilejul oferit de scenariul lui Nicolae Țic și Constantin Bordeianu a constituit un bun punct de plecare pentru film. Întrezărim în trama filmului intenția autorilor de a alcătui intriga din cât mai multe „clipe de viață” desprinse din diurnul unui sat ca oricare altul. O clipă din viața unei familii, cu câteva din implicațiile sale: relații între soți, între părinți și copii, între vecini. O clipă din universul specific de preocupări al „bătrânilor satului”, pentru care viața, la apus, are alt ritm și alte rezonanțe. O clipă, mai multe clipe, din viața cooperativei agricole din comună, din viața agitată a președintelui (a cărui „încăpățânare” este ca toate treburile satului să meargă bine), secvențe de înfruntare decisă a indolenței, a parvenitismului, a unor presiuni nu tocmai principiale exercitate de neamuri — pe scurt, câte ceva din proza și poezia cotidianului, clipe de muncă și clipe de răgaz. Acesta ar fi primul atu al scenariului: un peisaj uman foarte divers, personaje felurite care izbutesc, fiecare, uneori printr-un singur gând, alteori printr-un singur gest, să transmită experiențe de viață multiple. Scenariul risca, în aceste condiții, să devină prea stufos, acțiunea risca să se piardă în ramificații laterale (cum se întâmplă adesea când conflictul angrenează foarte multe personaje); în mare măsură, însă, riscul a fost evitat, prin structurarea conflictului, în principal, pe doi poli. Acesta ar fi al doilea atu al scenariului. Filmul își propune să urmărească înfruntarea directă și indirectă, fățișă sau mocnită — între doi frați, unul, președintele cooperativei agricole de producție, om dârz, hotărât, capabil (Ilarion Ciobanu), și celălalt, o fire mult mai slabă, om de bună credință dar nehotarât și prea influențabil (Emanoil Petruț), care și-a ispășit o pedeapsă în închisoare și care nu-i poate ierta fratelui ca nu l-a „salvat” la timpul potrivit de pușcărie. Implicit Frații este un film despre devenirea morală a acestui al doilea personaj important al conflictului, asupra căruia acționează forța unui exemplu moral superior.
     Filmul se axează, cum era firesc, pe acest conflict principal, și înfruntarea dârză, bărbătească a celor două personaje — datorită în mare parte și protagoniștilor — conține multe momente notabile. Ilarion Ciobanu, foarte stapân pe mijloacele de expresie, adaugă încă un personaj „dintr-o bucată” în galeria tipurilor aduse pe ecran, un personaj viabil, cu trăire intensă, care știe bine ce vrea și care ne transmite simplu, fără emfază, fără gesturi declamatorii, crezul său de viață. Cu o „mască” inedită, de secătură, Emanoil Petruț își propune un rol de compoziție, este cu totul altfel decât ne-a obișnuit în spectacole anterioare, dar nu mai puțin convingător, pentru că are grijă să-și dozeze efectele, să nu alunece pe panta grotescului. În general, filmul are o distribuție prestigioasă: reîntâlnirea cinematografică cu George Calboreanu are, de pildă, semnificații de eveniment, în timp ce contribuția tuturor celorlalți actori, chiar atunci când partiturile sunt insuficiente, conferă personajelor autenticitate. Notăm doar câteva nume din excelenta distribuție: Ștefan Mihăilescu-Brăila, Draga Olteanu, Dumitru Furdui, Florina Cercel, Violeta Andrei, Ion Besoiu, Dem Rădulescu; o mențiune și pentru schițele de personaje realizate de către... regizorii Constantin Dinischiotu și Gheorghe Naghi.
     Îndeosebi pentru un „film de debut”, creația regizorilor Mircea Moldovan și Gică Gheorghe se cuvine a fi apreciată. Frații are o desfășurare cursivă, momentele grave alternează cu pasaje surâzătoare, uneori de-a dreptul hazlii, într-o compoziție riguroasă (nu neapărat demonstrativă), în care accentele sunt puse la timpul potrivit, astfel încât principalul conflict al filmului iese în evidență, domină aglomerația de fapte și oameni de pe ecran. Impresia unor „clipe de viață” pe care o degajă filmul este acuzată îndeosebi de imaginea operatorului Dinu Tănase; pelicula are tenta unui reportaj documentar, întâmplările filmului par adesea „file de cronică” din existența reală a unui sat. Nu este prima oară când subliniem calitățile indiscutabile ale talentatului operator, care a contribuit și la reușitele imagistice ale unui film precum Apa, ca un bivol negru. Tocmai faptul că imaginile conduc atât de direct spre realitate, scoate însă mai tare, parcă, în evidență scăderile peliculei. Pentru că, nu toate „clipele de viață” imaginate de scenarist, și propuse de film, transmit spectatorului senzația de adevăr. Simțim, de pildă, văzând Frații, că tentația melodramei i-a determinat pe autori să facă anumite „concesii de gen”, să agrementeze, adică, povestea cu întâmplări cât mai „viu colorate” (mă refer, îndeosebi, în câteva secvențe cu bătrânii satului sau la „mica întâmplare” cu furtul) care contravin stilului sobru al desfășurării intrigii. Simțim, de pildă, văzând Frații că tentația estradei i-a determinat pe autori să insiste nemotivat asupra unor „cârlige” (era, doar, și Dem. Rădulescu pe-acolo), străine de corpul filmului. Simțim, în sfârșit, văzând Frații că a funcționat și o idee nu totdeauna prolifică, aceea de a spune, neapărat, „tot despre toate”, și astfel, ajung în film momente schematice de tipul scenei dintre președinte și fiica lui. Lipsește adică filmului un anume „simț al măsurii”, pe care numai observația directă, autentică, de viață, l-ar fi putut oferi.
     Și mai este o secvență neîmplinită: finalul. Filmul are, de fapt, chiar două finaluri: unul care încearcă să fie un punct culminant al conflictului dintre frați și altul care vrea să reprezinte un corolar al „clipelor de viață”, tradus printr-o privire de ansamblu asupra satului în care „viața își urmează cursul”... Acest al doilea final era sau nu era necesar. Momentul culminant în conflictul dintre frați, în schimb, era imperios reclamat de însăși desfășurarea conflictului. Dar tocmai acestui moment, în care fratele „cel rău” face pasul pe care ezitase îndelung sa-l facă, nu i se acordă atenția cuvenită. Ai, cumva, senzația că s-a pregătit o mare explozie, că flama înaintează amenințător de-a lungul fitilului, dar că se stinge cu o clipă înainte de a declanșa explozia. Este păcat, mai ales că filmul, până atunci, a fost bine gradat, construit cu finețe.
     Frații rămâne, dincolo de aceste neîmpliniri, un film bun, care își merită cât mai mulți spectatori. Un film dinamic și antrenant despre viața satului contemporan, realizat cu prospețime și vigoare.
 
(Contemporanul, 1 octombrie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin caliman, cronica de film, fratii film, gica gheorghe, mircea moldovan

Opinii: