—Aș dori, stimate maestre Etterle, să vorbim despre film, despre Iucrurile pe care le-ați aflat făcând film, despre bucuriile și decepțiile dumneavoastră, despre ce iubiți și ce nu în această artă care v-a iubit și vă iubește. Sunteți unul din actorii de teatru cu o mare experiență cinematografică, și o foarte bogată carieră...
— Un actor e chemat de multe ori să vorbească despre ceea ce face. Să vorbească prea mult chiar. Mie mi se pare că, dimpotrivă, despre procesul de exprimare a unui gând artistic, în teatru sau în film, e normal să vorbești cât mai puțin. Procesul de creație e în sine misterios și complicat... Shakespeare pune în gura lui Hamlet o replică, un gând despre arta teatrului, dar eu cred că și filmul e artă și i se potrivește replica pe care o rostește Hamlet în fața actorilor: „Legea de bază este, să potrivești vorba cu fapta și fapta cu vorba”. Asta sună ca o sentință, ca un unicat, dar dacă vrei să potrivești vorbele cu faptele și faptele cu vorbele, problema devine mai complicată, pentru că soluțiile sunt infinite... Eu, drept să vă spun, mă tem de vorbele multe. Am un respect foarte mare pentru cuvântul „creație” dintr-un soi de modestie față de arta în sine. Sunt mulțumit chiar mai rar de ceea ce fac, tocmai pentru că, criteriile mele sunt mult mai exigente. Și, de altfel, noi știm că dintr-o carieră întreagă rămân câteva creații. Restul sunt, cum se spune, realizări... E adevărat că am o oarecare experiență cinematografică, am jucat din 1950 încoace în 30 de filme. Dar, uitându-mă acum, la acest — hai să-i zicem palmares — constat că numai 9 din 30 au fost roluri interesante și în ce privește caracterul personajelor și în ce privește întinderea. Restul au fost apariții nesemnificative. Din punct de vedere artistic, vreau să spun, pentru că așa, orice rol are semnificația lui. Nu mă plâng, nu mi-e în fire, ci constat. Nu mă plâng cu atât mai mult cu cât am avut bucuria să joc cel mai complex rol din toată cariera mea cinematografică: senatorul Varga din
Conspirația și
Departe de Tipperary. Nu spun asta pentru că e ultimul rol și întotdeauna ultimul e cel mai bun. Este, cu adevărat, rolul care mi-a dat cele mai mari satisfacții, începând chiar cu satisfacția, dacă vreți, de a lucra cu
Manole Marcus. Un admirabil regizor, un regizor ideal pentru mine, cu care simt nevoia să mă consult, să discut, să stabilesc datele, caracterul personajului, linia lui de conduită pe întreg filmul, pentru ca mai apoi, la filmare, să-mi permit acea libertate de mișcare, de interpretare, care dă firescul unui personaj... De altfel este o părere a mea că, la film, regizorul are un rol de foarte mare importanță în raport și cu actorul, nu numai cu filmul în general. Regizorul (împreună cu operatorul de fapt) trebuie să aibă foarte limpede în minte de la început ce dorește de la ambianța filmului, ce dorește să realizeze din punct de vedere vizual și din punct de vedere dramatic. De aceea, cred eu, nu are voie să greșească când indică unui actor măsura exactă a ceea ce el trebuie să realizeze în fața ochiului magic și cumplit al aparatului de filmat. Care, în ultimă instanță, este ochiul publicului.
— De ce spuneți „cumplit”, maestre?
— Pentru că, în fața lui, o mică greșeală sau mai multe adunate, te fac la un moment dat să ratezi un rol. În fața lui trebuie să exprimi cât mai mult, dar cu mijloace cât mai economice. Pentru asta, cred eu, gândirea aprofundată a rolului din partea actorului și a regizorului este, pentru film, atât de importantă.
— Vi se mai întâmplă să aveți emoții în fața aparatului de filmat?
— Întotdeauna Ia începutul filmărilor. La prima apariție în fața obiectivului. Aceea e foarte importantă. Este verificarea cu tot ce ți-ai construit în minte despre personajul tău. Pentru că, dacă în teatru, în cursul repetițiilor, îți poți definitiva personajul, la film, din pricina condițiilor specifice de lucru, acel proces de definitivare se petrece mai mult în mintea ta, iar când vii în fața aparatului de filmat, când acel personaj trebuie înregistrat pe peliculă, vii, de fapt, numai cu o parte din el. Poate fi o secvență de la mijloc, poate, una de la sfârșit… Dar acea primă apariție trebuie să conțină tot personajul de la început până la sfârșit și să fie, în același timp, partea aceea impusă de secvență. Eu cred că la acea primă filmare, ochiul regizorului și al operatorului trebuie să știe să nu ierte, dar și să nu greșească.
— Pentru dumneavoastră, ca actor de teatru, contactul cu filmul a însemnat un câștig, o îmbogățire, profesional vorbind?
— Chiar când ești un actor format de teatru, ca mine, tot timpul ai ceva de învățat... De altfel, unul dintre marii actori de teatru italian de pe vremuri spunea că nu încetezi să înveți decât în momentul în care ai părăsit scena. Cred că este valabil și pentru film. Părerea mea este că, jucând în mai multe filme, un actor începe să afle ce-și poate permite și ce nu în fața obiectivului. Dacă într-o sală de teatru joci, cum se spune, mai încărcat, acei câțiva metri dintre scenă și stal șterg, anulează și fac să pară firesc totul, mimica, gestul. La film asta nu e cu putință, pentru că aparatul prinde cea mai mică nuanță. Da, există actori care-și pot permite orice cu fața lor, dar sunt cazuri rare: Jean Gabin, Giulietta Masina... Pentru mine, această problemă n-a fost și nu este ușoară, din pricina unei anume mobilități a feței pe care trebuie să mi-o controlez mult mai mult în fața aparatului de filmat. Și cred că nu sunt singurul... Dacă în teatru este destul de greu pentru un actor să fie natural, în film, din cauza reducerii distanței dintre ochiul spectatorului și actor, lucrul acesta este cu mult mai dificil, și acea știință de a fi firesc, cum se spune, în film se câștigă, ca tot ce se câștigă în lumea asta, prin experiență. Cred că filmul constituie pentru un actor un examen de profesionalitate și prin aceea că el te obligă să-ți construiești, cum spuneam, personajul în minte, să-l gândești perfect până la ultimul gest, să-i memorezi toate acțiunile și toată linia de conduită, indiferent de ordinea în care trebuie să-I trăiești în fața aparatului de filmat. Socotesc că ceea ce am învățat de la film înseamnă ceva, dar nu este totul. Sunt convins că dacă aș mai juca, aș mai avea încă de învățat.
— Credeți în existența unui simț cinematografic?
— Un simț cinematografic există, fără îndoială, cum există un simț de teatru. Este, de fapt, ceea ce se cheamă instinct în artă. Unii îl au mai dezvoltat de la bun început. Un instinct care te conduce spre căile cele mai sincere de exprimare, cele mai bune. Orice om care profesează are un instinct al lui. Totul e să nu fie iluzie. Sigur că un actor cu o carieră lungă și bogată ca a mea are și nereușite. Înseamnă că instinctul, în cazul acela, nu l-a călăuzit bine. Excepția confirmă regula. Problema de bază însă pentru un actor este ca tot ce face să facă simplu și natural. Să nu se simtă efortul de realizare. Să n-ai aerul că ai ajuns la capătul resurselor tale artistice și fizice. Sudoarea nu interesează pe nimeni, pe nimeni nu interesează cât s-a muncit și cu ce mijloace. Ceea ce interesează este rezultatul. Și asta este valabil pentru orice operă de artă... lar pentru un actor din generația mea mai există o problemă: să nu ai aerul că ești produsul altei școli, să te acomodezi într-un film în care joacă tineri și să nu distonezi. Este o problemă de stil. Practic, n-ai voie să fii sclavul unui stil. Trebuie să-I ai, firește, dar să cauți să ți-I împrospătezi. Și dacă e adevărat că tinerii au ce învăța de la vârstnici, este la fel de adevărat că și vârstnicii au ce învăța de la cei tineri. Trebuie, ăsta este adevărul, să fim atenți la ceea ce generația tânără aduce cu ea.
— Ați avut și aveți o viață plină, o carieră strălucită, sunteți, cred, unul dintre oamenii împliniți. Mi-ar plăcea să știu ce-și dorește un om împlinit.
— Am avut, într-adevăr, o carieră interesantă, dar și un temperament sau un caracter fericit, care m-a pus la adăpost de supărările pe care unii dintre noi le încearcă la vederea succesului altora. Dimpotrivă, am crezut întotdeauna că valoarea distribuției în care mă aflu și eu mă onorează și face cu atât mai mare succesul nostru, al tuturor. Ce-aș putea să-mi doresc? Senectutea, în profesia mea, nu mai poate aduce mari satisfacții. Dar, cum iubesc muzica, iubesc cărțile, iubesc călătoriile, aș dori să mă mai bucur de lucrurile pe care le iubesc, lucruri pe care viața ți le pune la dispoziție. Aș dori, cât mai sunt sănătos, să joc și să văd cât mai multe filme și spectacole de teatru bune. De altfel, eu le văd cu plăcere și pe cele mai puțin bune. Cunosc efortul necesar realizării unui spectacol sau al unui film și îl judec cu ochiul celui care știe câtă voință și perseverență și energie se ascund chiar într-o nereușită. Cu atât mai mult mă bucură reușitele... Mă bucur când apar forțe noi în generația tânără față de mine, oameni care au acum 35 – 40 de ani, mă mir adesea când aflu câți ani au, pentru că au crescut sub ochii mei și-mi dau seama cât au zburat anii, dar nu încerc niciun regret. Am fost și eu tânăr și am gustat toate bucuriile tinereții. Mă bucur, mai ales, pentru că am fost totdeauna aproape de tineri, poate și din convingerea că, atunci când îi înțelegi, când mintea ți-e deschisă pentru ce e nou, e semn de tinerețe sufletească. Am avut-o dintotdeauna, și sper, și doresc să mi-o păstrez.
Cinema nr. 9, septembrie 1973
