Oamenii de aur ai studioului. Universul muncii în universul filmului.
Regizorul
De câte ori încep să lucrez un film, caut mai întâi să-mi recuperez „fetele”. Serviciul producție mi le dibuie pe la echipele la care lucrează fiecare și eu aștept cu răbdare (interesată) să-mi refac formația.
E vorba de echipa de regie cu care am început o activitate dură, în urmă cu vreo 10 ani, la un serial care presupunea un volum mare de muncă, desfășurat pe o perioadă de timp foarte lunga și dificilă. Atunci s-a format și s-a consolidat nucleul de baza compus din Viki Moțu, Sanda Iorgulescu, Alexandra Movileanu și Mona Segal Rotaru. Cine putea să creadă că o s-o scoatem la capăt cu mii de figuranți și costume, sute de actori și decoruri, în condiții de lucru uneori aproape incredibile, numai cu aceste fapturi („plăpânde” - nu-i așa...), fără bărbați viguroși și impunători, cu cizme și goarne?
Între timp, una din fete a fost promovată ca a treia regizoare secunda a grupului și atunci ne-a părăsit. Vremelnic. E drept, nici nu puteam rămâne tot timpul împreună, perioadele mele de lucru fiind mai lungi și mai rare, altfel întâmplate decât cele legiferate, firesc, la Buftea, pentru colaboratoarele mele.
Viki e „mama” formației. Energică, pricepută, caldă, gureșă și prietenoasă, înfiptă, activă. Cunoaște toată „actorimea”, toata figurația, toate locurile de filmare din țară, chiar și pe cele pe care nu le-a văzut niciodată. Mă ceartă cu superioară bunăvoință când nu-i place cum aranjez un cadru, dacă nu folosesc inspirat fizionomiile alese (adică după sugestiile ei), nu mă iartă dacă nu mă grăbesc la lucru sau dacă mă grăbesc prea tare; în general, nu mă lasă să răsuflu, nu-mi „acordă” timpi morți. Ne hrănește pe toți când uităm de masa de prânz, are în geantă o trusă de medicamente, iar cafeaua ne-o face mai subțire ca să nu ne dăuneze, nu așa cum face Sanda, stârnindu-i revolta.
Sanda e metronomul echipei, capul limpede al fiecărui jurnal (de filmare, desigur), sufletul formației. Cu discreție și delicatețe, cu amabilități care te îngheață, cu observații tăioase înfipte zâmbitor. Sanda are și o rar-tandră știință a creării atmosferei de lucru. Ne atrage atenția când nu ne-am potrivit „la culoare” pulovărul cu ciorapii, în momente în care toți suntem nete „saci de nervi”. Și, când starea „de bine” s-a restabilit. Sanda dispere.
Atunci o văd pe Mona alergând disperată în ralanti (disperarea e în priviri...) după un pahar cu apa și știu că Sanda e pe cale să leșine; deci, un actor a anunțat, în ultima clipa că nu poate veni la filmare, după ce a asigurat-o și la telefonul de la miezul nopții că va veni; dimineața însă, din gară, soția i-a confirmat ca și-a luat rămas bun de la protagonistul nostru pe scara vagonului de dormit.
Alexandra e precisă, sigură, ca un computer. Nu suportă răceala, de aceea și-a ales-o ca aliat „nedibaci”. Imaginativă, „fantezistă” fină cunoscătoare a secretelor branșei noastre, alungând cu brutal și (voit?!?) ineficace aplomb orice simptom de sentimentalism, emoție „necreatoare”, epidermică. După câteva ieșiri „dure”, își mângâie colegele, le dă sfaturi de viață, între duble. Alexandra dă echipei soliditate, precizie, spirit organizatoric, pus în aplicare firesc, cu șiretenie și talent, înscriindu-se astfel, cu sârg și în felul în buna dispoziție dictată de celelalte. Cu actorii nu-i atât de subversiv-îngăduitoare ca Sanda, dar pentru acest fapt nu-i mai puțin prețuită de ei, chiar dacă mulți dintre actorii obișnuiți cu forțele preferă să pertracteze sensibil și eficient cu Sanda, între două leșinuri. După o pierdere a cunoștinței convingătoare (din păcate, tare reală...) pe care Mona a avut-grijă s-o facă cunoscută telefonic teatrului de care aparține actorul decomandat (calm, de parcă ar fi comunicat ora exactă, dar tonul Monei înspăimânta cel mai tare...), ne trezim, până la urmă, cu respectivul actor candid și supus. După ce noi am avut grijă să repetăm în lumina pusă cu dubluri asemănătoare sau chiar să filmăm niște cadre cu interpretul văzut din spate. Sanda a dublat, în formele lucrate împreuna, vreo 20 de actrițe, potrivindu-i-se bine toate rochiile, de toate taliile, toți pantofii, de toate mărimile, toate perucile, de toate culorile. Viki în schimb completează la postsincron vocile lipsă, imitând și ea vreo 10 glasuri, amintindu-ne, cu insistentă modestie, ce actriță prețuită era la Teatrul din Turda.
Între timp, Mona tace și ține minte. Nu prea are nevoie să noteze, pentru că are o memorie care o miră și pe ea făcând-o să zâmbească larg. Când îți anunță un dezastru sau dă o veste bună, Mona se mărturisește la fel, așa încât nu știi imediat dacă trebuie să urli de furie sau să sari în sus de bucurie. Poate să tempereze pe oricine, pentru că e foarte bună și foarte înțeleaptă. Fiind cea mai tânără din formație, ne da — desigur — sfaturi tuturor și o ascultăm cu o credință dreaptă. Viki trebuie să-și diminueze sonoritatea discursului patetic ca să înțeleagă ce-i spune Mona; Sanda e obligată să deschidă un ochi din starea „cu palpitații” care o cuprinsese ca să se convingă de adevărul comunicării, Alexandra să-și drămuiască indignată nervii, resemnată că o să-i folosească pentru cadrul următor.
Iar eu... Eu trebuie să le ascult pe toate, sa fiu atent la felul cum vor și cum pot să mă ajute, și le ascult cu interes, cu drag, cu recunoștință, pentru ca tot ce-mi spun, tot ce fac e în interesul filmului pe care ne străduim laolaltă să-l realizăm mai bine, să transmitem prin el, printre ideile lui, alături de sensurile lui, bucuria colaborării noastre statornice.
