De la „atenţie, motor!” la copia standard există o serie de trepte. Între ele: montajul. Cât de important este el o arată cei mai mari dintre cei ce au făcut şi au gândit arta filmului.
„Regizorul nu este chiar dumnezeu”
1975, anul când Melania Oproiu a păşit în Buftea, a fost un an fast pentru cinematografia românească: Ilustrate cu flori de câmp — Andrei Blaier, Filip cel bun — Dan Piţa, Zidul — Constantin Vaeni, Actorul şi sălbaticii — Manole Marcus, Hyperion — Mircea Veroiu, Cursa — Mircea Daneliuc.
Era dornică să afle cât mai multe cât mai repede. Şi pentru asta a fost privită cu suspiciune, cu neîncredere. Până în ziua în care a deschis uşa cabinei de montaj a Yolandei Mîntulescu. A descoperit, pur şi simplu, altă lume. Întotdeauna în jurul ei exista un grup de entuziaşti. Lucrau mult fără să le pese de orele care treceau şi se făceau chiar ironii pe seama zelului lor. Dar ceilalţi nu ştiau că acolo se şi învăţa, iar montajul e o meserie pe care o înveţi mereu. În întunericul camerei minuscule, la masa de montaj, stăteau unul la dreapta, altul la stânga ei. „Avea Yolanda o generozitate extraordinară, şi uşurinţă şi bucurie de a-ţi împărtaşi cunoştinţele implicându-te, cerându-ţi părerea, preluându-ţi ideile şi învăţându-te cum să ţi le materializezi”.
Odată, ca să se controleze pe sine însăşi, Melania şi-a permis să vină într-o dimineaţă foarte devreme şi să monteze de una singură o secvenţă din filmul la care se lucra, Casa dintre câmpuri. Până să-şi mărturisească isprava, Yolanda a crezut că o montase Mircea Ciocâltei care ucenicea deja de doi ani. Mai târziu avea să-i spună elevei sale că de atunci şi-a dat seama că va fi o bună monteuză.
Pentru profesia aceasta trebuie să ai date speciale: ureche muzicală, simţ plastic, ritm, cunoştinţe de psihologie. Abia apoi intervine pregătirea teoretică şi practică şi contează foarte mult cine îţi e dascăl. „Yolanda a început prin a lucra cu studenţii: după ce a colaborat cu
Ciulei, i-a iniţiat în tainele montajului pe Veroiu şi Piţa,
Tatos şi Daneliuc,
Stere Gulea. Tot ea are meritul de a fi debutat o pleiadă de monetueri:
Margareta Anescu, Gabriela Nasta,
Eugenia Naghi, Dan Naum, Erica Aurian,
Cristina lonescu,
Nita Chivulescu. Fiind o persoană foarte echilibrată şi fizic şi psihic avea, dincolo de o vitalitate deosebită, şi o putere de muncă, şi capacitatea de a te atrage spre ce-i frumos şi drept. Printre primele lucruri învăţate de la ea a fost acela că prin montaj trebuie să se elimine tot ce ţine de penibil: inabilităţi operatoriceşti, bâlbe actoriceşti sau chiar lacune dramaturgice. Intră în obligaţiile strict profesionale să se asigure fluenţa, cursivitatea, ritmul adecvat genului, iar exigenţa monteurului trebuie să fie maximă, indiferent de calibrul filmului. Dar şi regizorul — care nu este chiar Durnnezeu cum cred unii, ci dirijorul echipei — trebuie să manifeste consideraţie pentru fiecare. Fiindcă există oameni aşa-zişi de rutină care nu ştiu să teoretizeze, dar ştiu «să facă». Şi fără ei regizorul e pierdut. De altfel, marii regizori sunt şi mari caractere care apreciază părerile şi munca celor «mărunţi».”
Revenind pe tărâmul montajului, printre calităţile necesare monteurului trebuie să se numere neapărat şi adaptabilitatea. Adaptabilitate la persoana şi stilul regizorului, adaptabilitate la genul şi factura filmului. Afinităţile survin într-o faza superioară. Un exemplu de colaborare în timp: Maria Neagu, care a lucrat excelent cu mulţi regizori, dar în special cu Mircea Daneliuc.
„De asemenea, rigoarea e indispensabilă, o minte foarte ordonată, o memorie vizuală prodigioasă, o perspicacitate excepţională astfel încât de la vizionarea materialului brut să-ţi schiţezi deja înlănţuirea secvenţelor. Monteurul — pentru că de obicei nu asistă la filmări — are avantajul unei priviri proaspete. De altfel, materialul, după felul cum a fost filmat conduce spre maniera de montaj, iar uneori poate sugera soluţii neintenţionate din start. S-ar putea spune că munca aceasta seamăna cu a unui croitor care manevrează foarfecele cu fantezie, uzând de imaginaţie; dar trebuie să respecte şi linia modelului — respectiv dorinţele cineastului.
Când totul era gata, Yolanda obişnuia să spună: «Acum să presărăm garoafe». Asta însemnând reverificarea fluenţei fiecărei lipituri, adică «a face fotogramă la film», urmărind cu atenţie sunetul, ritmul. O treabă extrem de migăloasă pentru că deja metrii de peliculă au fost parcurşi de zeci de ori, banda sonor zumzăind în urechi. Unii regizori lucrează în galop şi sunt dornici să vadă imediat materialul, alţii insistă pe mai multe variante, fac şi desfac. Sunt lucruri ce ţin şi de temperament, monteurul nu trebuie să dispere, ci să caute şi el soluţia optimă. Intervine apoi lupta cu factorul timp. Ca să nu mai vorbim de faimoasele modificări care trebuiau operate «urgent». Era şi dificil şi dureros: să nu abandonezi ideea, să nu se simtă amputările. Anumiţi cineaşti însă preferau să se vadă clar unde s-a cenzurat.”
Întâmplarea a făcut ca în 1987 Yolanda Mîntulescu să plece din ţară şi să se stabilească în Suedia. Cu talentul ei pentru limbi străine a învăţat repede şi suedeza şi acum predă cursuri practice la facultatea de film şi televiziune. În cinematografia românească lipsa unei facultăţi de montaj s-a resimţit totdeauna. Acum se preconizează o secţie specializată la Academia de Teatru şi Film. În orice caz, pe viitor va trebui schimbată orientarea pregătirii pentru că foarte curând se va generaliza lucrul pe video. Şi va fi nevoie, ca în afară de regizori şi operatori, să se forrneze şi tehnicieni de film şi televiziune. Melania a avut posibilitatea să viziteze câteva studiouri din Europa şi şi-a dat seama de avantaje: „Se economisesc şi peliculă, şi timp, şi personal, şi bani pentru că de la început materialul se trage pe video, urmând a se monta odată cu dialogul şi componenta sonoră.”
Deocamdată la Academia de Teatru şi Film se intenţionează nişte cursuri teoretice despre montaj pentru care au fost solicitate Cristina lonescu şi Adina Petrescu până la conturarea definitivă a profilului catedrei, iar Melania a primit cu bucurie să facă ore practice cu studenţii.
„E formidabil să ai posibilitatea să urmăreşti etapele formării unui cineast şi să poţi să-i fii de folos cu sfaturi concrete!”
Pentru că monteurul trebuie să mai aibă o calitate pe care unul dintre studenţii străini cu care lucrează în prezent a intuit-o când, la prima lecţie, a întrebat doar atât: «Doamna are răbdare?»
„Răbdare, într-adevăr, trebuie să ai pentru a putea colabora când cu un regizor, când cu altul, trecând de la o temă la alta, de la un subiect la altul, de la o manieră de lucru la alta. Nu e uşor deloc şi nu reuşeşti întotdeauna să te întâlneşti cu regizorul pe aceleaşi coordonate. Dar nu doar el trebuie să fie dornic să colaboreze, ci şi tu să aplici o tactică psihologică benefică ambelor părţi. Mai ales că pentru regizor montajul reprezintă de cele mai multe ori o perioadă de relativă relaxare, când poate să-şi regândească şi finiseze filmuI lar monteurul trebuie să-i vină în întâmpinare.”
Aceste aprecieri făcute din interiorul profesiei sunt susţinute inteligent de experienţa bogată — în ciuda vârstei — a Melaniei Oproiu, o monteuză din generaţia tânără
