Venea de la teatru unde repetase... Se ducea la televiziune unde înregistra... Se grăbise să vină, se grăbea să plece, încerca să-mi explice pentru ce s-a grăbit şi pentru ce se grăbeşte, vroia să afle despre ce vom discuta, dar îmi comunica şi despre ce ar vrea să discutăm... M-am strecurat între două vorbe şi am spus repede:
— Despre succes. Despre ce e succesul. Succesul în general. Succesul personal. Cum se explică. Dacă se explică. Se poate cultiva? Se poate ignora? Cum e când eşti „cel mai popular actor al anului” (căci este de două ori ; după statisticile ACIN-ului şi după sondajul revistei „Flacăra”), de ce crede că a primit 5000 de scrisori într-un an (că atâtea a primit anul trecut), ce înseamnă asta? Succes, popularitate, dragoste?...
Se vede că aici m-am oprit să respir, pentru că Florin Piersic a început să vorbească el:
— Or fi fost şi mai multe, dar nu-i vorba de câte scrisori am primit... În ziua de 2 decembrie 1971 — mi-aduc aminte exact data pentru că în ziua aceea s-a întâmplat ceva mai deosebit — poştaşul de la Oficiul 45 mi-a adus un colet legat cu sfoară, care conţinea nici mai mult, nici mai puţin decât 320 de scrisori... De ce? Pentru că numai câteva zile înainte, la poşta emisiunii „Teatru la microfon” am răspuns ascultătorilor la întrebările trimise şi am răspuns şi dorinţei lor, exprimată în mai multe rânduri şi scrisori, de a le comunica adresa de acasă... E o plăcere, o bucurie să vezi că atâţia oameni în jurul tău se interesează de tine, ce faci, ce lucrezi, ce te preocupă... Dar eu cred că dincolo de această plăcere, lucrul cel mai important nu stă în numărul de fotografii pe care le poţi sau nu trimite, admiratorilor, ci în pietricica tare pe care o poţi sau nu pune la temelia celor două sau trei roluri, pe care le socoteşti realizate, trecute prin tine, care te-au consumat, au luat din tine tot ce le puteai da... Dacă acum, la 36 de ani pe care i-am împlinit, stau şi-mi revăd „palmaresul”, câte din rolurile mele mi-au adus adevărata, sublima satisfacţie? Câţi Lennie sau Mîşkin sau Orin voi mai întâlni? Doamne, cât mai am de muncit, cât mai am de învăţat, ce serios trebuie să mă apropii de rolurile mele viitoare... Mă bucură succesul, dar îI doresc bazat pe o adevărată izbândă, pe o victorie de care să fiu şi eu mândru... Şi cât de greu îmi vine să renunţ la inevitabilele apariţii minore, la rolurile pe care, din vina mea sau a altora, n-am timp să le chiţibuşăresc atât cât ar trebui şi cât mi-ar plăcea... Am 36 de ani. M-am împrăştiat. Am făcut un rol ici, un rol dincolo... Şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film, şi de acolo la televiziune, şi să nu prind cu adevărat şi bine niciun iepure de urechi!...
Succesul, în general?
...Cum se explică? Din ce se compune? Fiecare actor are farmecul lui, într-o măsură mai mare sau mai mică, puterea lui de „a trece rampa” cum spunem noi, de a intra în sufletul spectatorului. Ceea ce se cheamă „priză la public”. Asta n-are nicio legătură cu talentul. Am băgat de seamă că sunt mulţi actori talentaţi care interpretează cu convingere, realist, original rolul, dar spectatorul — apreciindu-i, respectându-i, gustându-le stilul — are totuşi o uşoară reţinere. De ce? Ce fel de reţinere? De unde pleacă ea? De ce la premiera filmului
Ana Karenina, la Moscova, Tatiana Samoilova şi Nikolai Griţenko au fost aplaudaţi insistent, prea mult chiar, în timp ce Boris Lanovoi, care nu era cu nimic mai prejos în realizarea rolului său, a fost primit mai rece? Oare nu e vorba de ceva în plus, de ceva cu totul şi cu totul special, de o simpatie intuitivă, spontană, aş zice chiar insuficient controlată, a publicului, pentru un actor anume? Poate că spectatorul are un al 17-lea dacă vreţi puteţi să-i spuneţi şi al 22-lea — simţ, care îl face ca după criterii absolut şi strict personale, să prefere un actor altuia...
...Poate e greu să obţii simpatia publicului, dar e cu atât mai greu pentru actorul (şi aici putem trece şi cântăreţul de muzică uşoară sau de operă) care a obţinut-o şi care, primit cu aplauze, se simte dator, obligat să dea tot ce poate, să facă ce-o şti, numai să nu-şi dezamăgească publicul. Pentru că spectatorul aşteaptă totdeauna mai mult de la cel căruia i-a acordat simpatia, deci încrederea lui. E ca în sport. Ca la săritura în înălţime. Un timp, toată Iumea e încântată că ai sărit 1,90 m. Pe urmă începe să murmure: „lar 1,90? Tot 1,90? Mai sus ştacheta! Mai sus! Mai sus!”... De 1,89 nici nu vrea să mai audă...
Succesul personal?
...Eu sunt un om fără ascunzişuri, deschis, poate mai mult decât ar trebui deschis, sufletist, prietenos... Bănuiesc, am simţit, am constatat chiar, că de multe ori publicul a simţit, a constatat şi el cum sunt şi poate că asta îl apropie de mine. Ce să spun? Că aş vrea să mă schimb, să devin un „dur”, că mă chinuie chiar gândul ăsta? Dar dacă nu pot... Eram la Suceava cu spectacolul „Heidelbergul de altădată”. Eu acolo sunt cunoscut, considerat „de-al lor”. Cinci minute de aplauze cum am apărut în scenă. Nu apucasem să spun un cuvinţel, să fac un gest... La două noaptea dădeam încă autografe în timp ce colegii luau masa Ia rudele mele. Eram leoarcă de sudoare, răguşisem spunând „mulţumesc” şi „bună-seara”, strângeam mâini, pupam copii, eram pupat din dreapta, din stânga... Popularitate? Dragoste? Ştiu eu?... Sigur că asta nu se întâmplă în fiecare zi şi în tot locul. Dacă fiecare spectacol s-ar încheia aşa, aş muri într-o lună… Dar simpatia oamenilor, atunci când e, trebuie respectată. Lasă că îţi dă emoţii şi mai mari, că te stimulează — eşti ca un cal care pleacă de Ia potou cu un avans de 10-15 metri — dar îţi creează şi obligaţii mai mari faţă de public şi răspundere mai mare faţă de ceea ce faci... Dacă succesul se cultivă?... Se poate. Se poate şi ignora. Se poate şi întreţine. Dar asta ţine de fiecare. Actorii, cunoscuţi de pe scenă sau de pe ecran, deseori sunt opriţi pe stradă, la restaurant, la frizer, pe terenul de sport, Ia filmări în exterior, opriţi, pur şi simplu şi întrebaţi, chestionaţi, cu mai multă sau mai puţină curiozitate, despre tot felul de lucruri sau numai „Ce mai faceţi?”. Aici e aici. Tu ştii doar că eşti prietenul lor, omul lor, că de fapt exişti datorită lor. Şi atunci răspunzi fiecăruia cum simţi, cum poţi, iar de aici mai departe sunt puncte-puncte (...), pentru că fiecare o face cum a moştenit de la mama lui. Răspunde scurt: „bine” sau: „rău”, sau dimpotrivă, stă de vorbă şi are timp şi plăcere şi pentru aşa ceva. Sau pentru aşa ceva în special. Eu sunt un om sociabil. Mi-e foarte greu să trăiesc singur. Şi sunt o fire comunicativă. Ăsta e felul meu. Şi atunci, stau de vorbă cu toată lumea: copii, bătrâni, tineri, maturi. Poate e un defect, poate că e o calitate, poate că e şi un defect şi o calitate, dar îmi place să discut cu oamenii. Aşa eram şi înainte să fiu Florin Piersic, aşa sunt şi acum.
— Cred că....
Stimaţi cititori
— Poftim?
— Scrie aşa: Stimaţi cititori, mă adresez dumneavoastră, deoarece colegii mei şi chiar cronicarii cunosc bine ceea ce am să spun: nu e oare o senzaţie teribilă, nu e ceva înălţător să interpretezi pe Eminescu pe scena teatrului „Ion Creangă” şi la ridicarea cortinei să ai 500 de perechi de ochi aţintiţi asupra ta, veseli, bine dispuşi, 500 de puşti care nu se pot abţine să şuşotească, să-şi amintească unul altuia replicile lui Harap Alb sau Anghel haiducul, uneori chiar să te strige pe nume (Florineee) socotind că eşti prietenul, mai mult, omul Ior de toate zilele, ca apoi, încet-încet să-i duci cu tine, să-i convingi că tu eşti marele poet, pentru ca în ultimul tablou, cel de la ospiciu, când se ajunge la aplauze, să le vezi aceeaşi ochi înlăcrimaţi, privindu-te altfel, şi, în şir la cabină sau la ieşirea din teatru, să te întrebe: „Credeţi că eu aş putea să recit Scrisoarea Ill-a?” sau să spună „Mă duc acasă şi am să citesc Eminescu din scoarţă-n scoarţă,..” Ce spuneţi, stimaţi cititori, nu este asta sublima satisfacţie a unui actor? Dar la film, câţi dintre noi care facem cinema am trăit o senzaţie asemănătoare ? Poate Amza — Viteazul… De asta doresc, sper, că va veni şi pentru mine rolul de film, în care să simt ceea ce am simţit de multe ori pe scenă. Şi aşa cum maestrul meu drag, Al. Finţi, mi-a schimbat drumul pe scenă, clistribuindu-mă în „Oameni şi şoareci”, acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi la Buftea… N-aş vrea să închei fără a aminti şi arăta recunoştinţa ce o port celor care m-au făcut să pricep câte ceva din complicata artă a actorului de film, a celor câţiva care ar fi Gopo, Drăgan, Cocea, Nicolaescu, Stiopul... Fiecăruia îi datorez mai mult sau mai puţin din clasamentul popularităţii pe 1971.... De scrisori nu mai amintesc, că ar trebui să le răpesc prea mult timp să-i pun să le citească...
Am aşteptat. Tăcea. Mai bine spus, a tăcut o clipă. Pe urmă:
— Crezi că poţi să scoţi ceva din toată vorbăria asta?
— Nu scot nimic. Las tot asa cum a venit şi semnez:
(pentru conformitate Eva Sîrbu)