Dintr-o filmografie consistentă regizorul lulian Mihu a reușit cu siguranță să înscrie în beneficiul cinematografiei românești două titluri de referință: Felix și Otilia și Lumina palidă a durerii. Ambele s-au impus prin rigoarea discursului filmic, unitatea stilistică, sobrietatea, precizia și profunzimea investigației. Niciuna dintre aceste calități nu poate fi regăsita însă în cea mai recentă creație a regizorului ― Flăcăul cu o singură bretea.
Într-un fel (adică în felul lui...), acest film poartă amprenta libertății totale de exprimare a autorului său. Înțeleasă ca o dezlegare absolută față de tot ceea ce ar putea însemna exprimare coerentă, premisa respectivă se întoarce până la urmă împotriva regizorului care s-a văzut, parcă, copleșit de generozitatea desăvârșită a ofertei ― asta însemnând că a făcut tot ce a vrut și cum a vrut, fără să se uite nici la banii cheltuiți pentru asta, dar nici la rezultatul încercării sale.
Punând laolaltă unele idei extrase din două proze scurte ale literaturii clasice („Cănuță om sucit” a lui Caragiale și „Niculăiță Minciună” a lui Brătescu-Voinești), lulian Mihu a alcătuit un fel de mélange dramatic stufos și eclectic, pe alocuri teribilist și, până la urmă, inconsecvent chiar cu sine însuși. Autorul a renunțat (deliberat?) la structura unei narațiuni filmice coerente, optând pentru starea de șoc și epatare (dar și de inconfort) pe care o provoacă privitorului această alcătuire aiurită, aflată într-o zonă care ar separa supra−realismul de confuzia cea mai desavârșită.
În atari condiții, Flăcăul... se prezintă (așa cum remarca un spectator care a rezistat în sală până la sfârșitul proiecției) „nu numai într-o bretea, dar și într-o ureche”. Să încercăm să ne explicăm această senzație.
Scenete ― sau momente ― disparate plutesc într-o neorânduială, altfel plină de pretenții mai mult sau mai puțin savante. Ceea ce le lipsește acestora este o elementară și necesară legatură în absența căreia este foarte greu ― dacă nu imposibil ― de detectat până și cea mai vagă relație asociativă între (să zicem) prima secvență a negustorului mâncător de salam (Al. Racoviceanu), predica ținută de preot (personajul lui Arșinel) în preajma acelui loc de veci care este curățat cu aspiratorul și cușca zăbrelită din pădure, în care protagonistul cu o bretea (același și, totodată, altul!) se află supus unor cazne în care scenografia de tip medieval se amestecă mirabolant și greu de înțeles cu accesorii desprinse din panoplia science−fiction-ului.
Pentru cine renunță la pretenția de a urmări pe ecran o poveste cât de cât normală, segmentele alăturate după o logică pe care numai regizorul pare să o fi înțeles, sunt uneori amuzante, cu condiția să le iei în sine. Nu lipsesc nici accentele de umor (pe cât de spontane, pe atât de incompatibile cu contextul în care sunt plasate), nicio plastică pretențios compusă și, uneori, bine exploatată în cadru.
La rândul lor, actorii „storc” prin prestația lor maximum de efecte voit stridente, dar, la o privire mai atentă, e limpede că se descurcă anevoios în ipostazele bizare în care sunt puși să evolueze.
Mulțimea de „șopârle” care împăneaza secvențele acestei suite de pseudo−video−clipuri fac, poate, deliciul unei presupuse galerii, care în realitate nu e deloc numeroasă. Dar ele reușesc totodată să plaseze filmul (dacă îl acceptăm ca atare) între limitele ultra−perisabile ale cotidianului politic și economic (vezi aluzia la dandy-ul cu vocația de prim−ministru), semănând mai curând cu bine−cunoscutele momente vesele de sorginte televizată.
Sigur, s-ar putea invoca în sprijinul acestei maniere de a face film argumentele unei anumite proze inter−textualiste de genul celei practicate de un Mircea Horia Simionescu. Dar cum, în cazul de față, sursele de inspirație literară sunt net diferite, rezultatul rămâne serios afectat de senzația unei totale lipse de identitate a produsului finit ― ceva ce, într-un limbaj mai neaoș, s-ar numi „nici cal, nici măgar”. Oricum, Flăcăul cu o singură bretea te convinge cu greu a fi fost ― conform mărturisirii personale a regizorului — filmul la care acesta s-ar fi gândit și l-ar fi visat o viață întreagă.
Pentru spectatorul obișnuit, el poate fi o experiență... originală, asemeni multor altora pe care i-a fost dat să le parcurgă de când „a venit libertatea la putere”.
