Cu ani în urmă, la un festival internaţional, am avut o discuţie cu un critic cinematografic prestigios. El îmi spunea că nu există şcoli naţionale de film, ci numai mari regizori. Disputa este destul de veche şi ea riscă să cadă în pedanterie, dacă absolutizăm un punct de vedere şi îl neglijăm pe celălalt. Părerea mea e că şcolile naţionale de film se afirmă prin talentul unor mari regizori. Fără mari artişti, fără mari regizori, nu există cinematografie şi degeaba am vorbi de şcoală naţională şi de specificul ei, dacă operele respective ar fi mediocre. Dar ar însemna să omitem din discuţie atât substanţa proprie a marilor opere, cât şi ceea ce au ele unic şi inimitabil în expresie, dacă le-am despărţi de şcolile naţionale în care s-au născut. Tot ce au creat mai valoros marii regizori se circumscrie modului specific de viaţă şi de gândire al popoarelor lor şi numai în contextul lor naţional putem înţelege comedia, umorul şi satira, de o factură atât de aparte, a filmului englez, ilustrate elocvent şi în operele „tinerilor furioşi”, realismul italienilor, experimentul de avangardă care, chiar dacă nu a produs un număr mare de opere „care să rămână”, continuă şi astăzi — prin atât de discutatul „nou val” — să caracterizeze operele cineaştilor francezi. Şi aşa mai departe.
Nu e uşor să se definească drumul propriu şi aşa-zisa formă naţională în artă, dar cred că discuţia noastră despre scenariu nu poate atinge punctul unei depline eficienţe dacă nu-şi propune să ajungă aici. Ar însemna să perseverăm în greşeală, lăsând pe seama dezvoltării spontane cristalizarea acelor trăsături care să compună specificul nostru naţional în cinematografie.
Unii cred că filmul fiind o artă eminamente modernă este, dacă nu cu totul refractar, atunci cel puţin în afara unor corespondenţe directe cu tradiţiile culturii naţionale şi cu folclorul. Există chiar teoria „terenuIui gol” care ar fi propice „specificului cinematografic”, în timp ce prea bogatele tradiţii l-ar sufoca. Nu mă pricep la prozodie, dar mi se pare totuşi foarte interesant de urmărit, de pildă, corespondenţele ritmului compoziţional al baladelor noastre cu un anumit ritm cinematografic care ar putea să ne devină propriu. În baladele noastre există o interdependenţă atât de strânsă între formă şi conţinut, încât ele oferă cu o precizie şi o forţă de sugestie uimitoare adevărate „fraze de montaj”, imaginile şi ritmul lor. Se ştie că Eisenstein a ilustrat principiile montajului cinematografic cu texte ale lui Puşkin şi Maupassant — subtile „decupaje regizorale” cu lux de amănunte pentru lungimea cadrelor, cadenţa lor şi orchestrarea contrapunctului audiovizual.
Diferenţele între baladă şi film nu se mai cer înşiruite, dar factura acestui gen literar atât de strălucit reprezentat în folclorul nostru, cu ample desfăşurări opice şi o rară densitate filozofică, lirică, poate să spună multe atât regizorului care se gândeşte la un film despre Horia, cât şi celui care se pregăteşte să turneze la hidrocentrala de pe Argeş. Şi aceasta e doar o sugestie fugară, în efortul atât de complex, solicitând atâtea forţe şi atâta forţă, de a ridica filmul românesc la nivelul creaţiilor reprezentative ale poporului. Când am realizat
Moara cu noroc, s-a vorbit despre o influenţă a westernului, acest gen cinematografic tot atât de intim legat de istoria şi tradiţiile culturale ale poporului american, ca şi filmele înfătişând contradicţiile vieţii moderne în marele oraş capitalist. Într-adevăr, în
Moara cu noroc puteau fi regăsite unele din elementele pe care canoanele critice Ie stabiliseră drept caracteristice genului amintit; hanul izolat, la răscruce de drumuri, cavalcadele, caleaşca, fuga prin pădure etc. Toate existau însă în nuvela pe care Slavici a scris-o cu mult înainte de afirmarea westernului, în spiritul unui realism critic evoluat. Avem noi înşine suficiente jaloane de referinţă pentru definirea unui univers şi a unui Iimbaj propriu artei noastre, rămânând în afara oricăror îndoieli, că viaţa noastră de azi e aceea care poate să „comunice” filmelor noastre valorile la care ele aspiră şi sensul lor.
