N-avem pretenţia să râdem ca la Stan şi Bran. N-avem pretenţia să regăsim suflul inepuizabil al eroilor «marelui mut». N-avem pretenţia sublimatelor comice «à la Tati». N-avem pretenţia să întâlnim în comediile româneşti nici hieratica mască a lui Buster Keaton, nici îndemânarea subtilă a lui Pierre Etaix, nici giumbuşlucurile «primitivului» Norman Wisdom, nici trăsnăile şi elucubraţiile irezistibile ale lui Jerry Lewis, nici nedumeririle şi iluminările lui Fernandel, nici atitudinile magnific serafice ale lui Bourvil, nici aerul încurcat al lui De Funes, nici bonomia copleşitoare a lui Alberto Sordi, nici ţinuta de cavaler ultragiat a lui Gasman. N-avem pretenţia... Adică, în fond, de ce n-am avea pretenţii?
Avem, în primul rând, pretenţia să râdem. Dicţionarul încearcă să ne convingă că prin comedie trebuie să înţelegem orice operă dramatică (citeşte, în cazul de faţă, cinematografică) cu subiect şi deznodământ vesel. E drept că dicţionarul mai prevede şi sensurile figurate ale cuvântului (prefăcătorie, ipocrizie) dar nu ne vine să credem că autorii noştri de comedie şi-au propus, cumva, să ne tragă pe sfoară, oferindu-ne comedii în sens propriu şi gândindu-se, în sinea lor, la sensul figurat (chiar dacă uneori, fără să vrea, cam asta s-a întâmplat până la urmă). Să rămânem, deci, la accepţia comună. Dar sunt oare, într-adevăr, vesele, comediile noastre cinematografice? (Nu generalizăm: ne referim în cadrul acestor însemnări, doar la «producţia» de comedii — da, producţie, pentru că s-a lucrat în serie! — a ultimilor, să zicem, doi ani. Paranteza ar mai putea continua. După o destul de lungă absenţă a genului în preocupările cineaştilor noştri, recolta s-a dovedit dintr-o dată numeric îmbelşugată, şi majoritatea filmelor româneşti recente s-au plasat pe teritoriile comediei. Intenţia nu este de loc rea. Se încerca astfel, cu argumentul divertismentelor, recuperarea unui public cam obosit şi neliniştit de nivelul producţiei cinematografice autohtone. Efectele n-au prea fost deloc cele scontate. Avalanşa comediilor mai mult sau mai puţin recente nu a făcut decât să scoată în evidenţă slăbiciunile de fond ale filmului românesc, demonstrând încă o dată că genul nu este de loc facil, şi că o comedie veselă — nu, nu este niciun pleonasm aici — nu se obţine de la sine, fără serioase eforturi artistice, fără fantezie, fără inventivitate, fără clipe de inspiraţie, fără talent şi vocaţie umoristică. În goană după succese imediate, cineaştii au pierdut din vedere principalul lor «instrument» de lucru: exigenţa. Şi rezultatul nu putea fi altul. În loc să apropie publicul de filmul românesc, recentele comedii l-au îndepărtat mai mult. Cu atât mai greu va fi efortul viitor, imperios necesar pentru restabilirea punţii foarte şubrede de legătură dintre cinematograf şi spectator. Şi doar se ştie bine că publicul — incorigibil! — aşteaptă întotdeauna cu interes şi curiozitate, cu palmele pregătite pentru aplauze, orice premieră naţională). Am lungit cam mult paranteza de mai sus, poate şi pentru a întârzia un răspuns, care nu prea ne convine, la propria noastră întrebare: sunt oare vesele comediile noastre? În sfârşit: NU!
De la
Corigenţa domnului profesor încoace, comediile noastre cinematografice au fost, cu mici excepţii, foarte triste. Comedii tragice să le spunem, deşi intenţia lor nu era nicidecum aceasta. Comedii cu suspine. Poate că nu este bine să dramatizăm situaţia. Circulă pe ecranele noastre destulă maculatură «de import» ca să ne putem da seama că în limitele laxe ale genului se produc peste tot în lume (italienii, deşi vestiţi prin filme umoristice de înaltă ţinută artistică, au început în ultima vreme să bată recordurile în materie) multe filmuleţe nesemnificative şi nesărate, cu un haz chinuit şi de gust îndoielnic. În treacăt fie spus observaţia aceasta nu este şi nu poate fi de natură liniştitoare pentru noi. Fără a dramatiza excesiv, situaţia comediei cinematografice româneşti nu se dovedeşte a fi prea «roză», chiar atunci când hazul are tente rose-bombon sau când culorile sunt luate direct de pe paleta dulceagă a cutiilor cu fondante.
Inamicul numărul unu al comediilor autohtone (şi nu numai al celor autohtone) rămâne prostul gust. În
Corigenţa domnului profesor avatarurile birocratice ale eroului titular, pentru a demonstra că cele două bivoliţe care nu-i aparţin, nu-i aparţin de fapt, sunt agrementate cu «poante» de un gust îndoielnic, care înseamnă, fiecare în parte şi toate la un loc, un afront exprimat fie în dirijarea intrigii (eroul încearcă, repetat, să vândă bivoliţele care nu-i aparţin (!) ), fie în portretizarea ostentată a personajelor (profesorul de logică din spitalul de boli nervoase aude clopote în cap, şi este deci, catedrală), fie în replică («bivol bătrân», astfel sună dezmierdarea soţiei la adresa profesorului în cauză).
E nevoie şi de alte exemple?
Într-un fel şi mai tristă este aglomerarea de tipuri cu psihologie primitivă în
Zile de vară avem de a face, de data aceasta, cu un subiect de actualitate. Pelicula este suprasaturată de tipuri care pe ecran ne apar ultragroteşti, jucate fără niciun simţ al măsurii şi al proporţiilor: şmecheri, arieraţi mintali, «feţe», beţivi, ultraimpulsivi şi ultranaivi. Personajele se înţeleg mai bine prin pumni decât prin vorbe, atunci când nu îşi aleg alt mijloc de comunicare, cum ar fi «muşcatul de nas».
Alunecări pe panta grotescului ostentativ erau evidente şi în mai vechea comedie numită
Castelanii, unde breşele gustului îndoielnic pătrundeau fără opoziţie prin zidurile groase ale castelului.
În
K.O., chiar dacă autorii (
Mircea Mureşan şi Eugen Popiţă) îşi propun să satirizeze situaţii de viaţă care se pretează realmente la intervenţii satirice, formula aleasă de regizor este inoperantă, tocmai datorită şarjei mult prea groase, tocmai datorită vulgarităţilor flagrante care copleşesc pelicula.
leşim cu un sentiment de jenă de la astfel de filme care, propunându-şi să ne amuze, ne întristează profund.
Sunt foarte rare tipurile de personaje simpatice, familiare şi plăcute, în comediile noastre actuale. Singurul exemplu la îndemână îl constituie eroul central din
Balul de sâmbătă seara. Sebastian Papă (mulţumită în mare măsură şi lui
Sebastian Papaiani) are mult din ceea ce-i trebuie unui personaj de comedie capabil să cucerească adeziunea spectatorilor. Din experienţa mondială a comediei cinematografice se poate desprinde, cu titlu de regulă, un învăţământ preţios: nivelul unei realizări artistice este adesea direct proporţional cu personalitatea eroului comic. De aceea, poate, în istoria filmului, personaje şi interpreţi de comedie ajung să se suprapună, să se identifice, să se confunde. Eroul filmului semnat de
Geo Saizescu şi
D.R. Popescu are o personalitate marcantă, şi chiar dacă acţiunea filmului conţine destule rezolvări simpliste, la sfârşitul vizionării păstrăm, cel puţin, imaginea unui personaj de comedie. Faptul că personajul reţinut este, totodată, cel către care converg simpatiile autorilor şi, implicit, ale publicului, este de mare importanţă. Nu numai în filmul românesc, şi nu numai în film, se întâmplă adesea ca «negativii» să capete contururi mult mai pregnante decât personajele exemplare.
Pentru că faptul se petrece de multe ori şi în teatru, ne vom permite, pentru savoare, să cităm explicaţia dată acestei situaţii de către dramaturgul Aurel Baranga în «falsul (său) tratat de artă dramatică»: «De Dumnezeu avem nevoie noi. De aceea îşi permite luxul să fie rău, brutal, intolerant, răzbunător. Diavolul are el nevoie de noi. De aceea exercită o seducţie atât de fascinantă. Înţelegeţi acum de ce sunt personajele negative mai reuşite decât celelalte? Biblia e prima operă cu personaje pozitive schematice». Revenind la cinematograf, şi păstrându-ne pe teritoriul ultimelor comedii autohtone, nu putem să trecem cu vederea inconsistenţa flagrantă a «pozitivilor» (respingem ideea alb−negru în caracterizarea personajelor, dar folosim totuşi termenul, pentru că ne lipseşte altul).
Paleta recentelor comedii româneşti este destul de unilaterală. E drept că realizatorii şi-au propus diverse (existente sau inventate) subspecii de gen: comedie muzicală (
Împuşcături pe portativ), comedie lirică (
Balul de sâmbătă seara), comedie de situaţii (
Zile de vară), comedie cu vagi implicaţii satirice (
Castelanii), comedie bufă (
K.O.), comedie «stil
Gopo» (episodul respectiv din
De trei ori Bucureşti)... Nu mai discutăm acum salturile uriaşe produse uneori între intenţii şi realizări; s-a discutat, în fiecare caz luat în parte, cu prilejul premierei filmelor amintite. Înseşi intenţiile, pe ansamblul lor, şi la o judecată mai strictă, îşi dovedesc minima rezistenţă. Dar se mai întâmplă ceva. Deşi pornite spre finalităţi diferite, filmele ajung adesea să aibă, odată terminate, structuri foarte apropiate. Numitorul comun (pe lângă infuzia gustului îndoielnic) este lipsa de substanţă comică. Superficialitatea poate fi considerată — în cele mai multe din filmele amintite — trăsătură de unire între o comedie muzicală şi una bufă, între o comedie quasisatirică şi una de situaţii. În domeniul filmului muzical, cinematograful românesc n-a prea strălucit niciodată. Avea, poate, un prilej, cu
Împuşcături pe portativ. Dar nici pretextul destul de amuzant al scenariului (încurcătura a trei bobine: un film poliţist, unul muzical−coreografic şi unul sportiv), nici farmecul Margaretei Pâslaru n-au reuşit să salveze de la anonimat această peliculă, care, în cele din urmă, rămâne anostă, amorfă şi insipidă, tocmai datorită (nu numai dar şi) superficialităţii de conţinut şi lipsei de profesionalism a regizorului. În
K.O. s-au pierdut pe drum multe din intenţiile satirice: din pricina «cârligelor». În
Castelanii — acelaşi gen de pierderi. Va trebui, odată şi odată, să luăm bine aminte: filmele care nu au nimic de spus nu trebuie să mai ajungă niciodată în fază de filmare. «Ascensiunea» superficialităţii poate fi oprită în faşă.
Ne lipsesc oare autorii de comedie? Nu cred. S-ar putea întocmi o lungă listă de virtuali scenarişti, dar n-o vom face acum, nu numai pentru că ar fi realmente multe nume de înşirat, dar şi din teama de a omite pe cineva... Ne lipsesc oare regizorii de comedie? La această întrebare se mai poate discuta. Dintre creatorii filmelor citate mai sus, vocaţie comică vădeşte, în cea mai mare măsură, Geo Saizescu, rezervele eventuale privind doar parţiala şi insuficienta fructificare pe ecran a resurselor sale efective. Pe Gopo, episodul amintit îl reprezintă vag: el rămâne, însă, un reputat autor de comedii, şi afirmarea sa plenară este de mult şi de mulţi aşteptată. Chiar după ce am văzut
Castelanii e bine să ne amintim din când în când că
Gh. Turcu a făcut, odată,
O mică întâmplare. Şi discuţia ar putea continua. Unii dintre regizorii filmelor de faţă, certamente, n-au vocaţie comică... Ne lipsesc oare actorii de comedie? Nicidecum! Dimpotrivă. Un argument sunt recitalurile
Toma Caragiu şi
Dem Rădulescu din
K.O. Alt argument ar fi evoluţia spirituală a lui Papaiani pe întreg parcursul
Balului de sâmbătă seara. Alt argument ar fi «momentele vesele» create de un
Al. Giugaru sau
Marcel Anghelescu,
Ştefan Bănică sau
Octavian Cotescu şi altele, altele multe încă... Dar nişte recitaluri izolate nu pot deveni, nicidecum, sinonime cu o bună comedie cinematografică.
Cel mult cu o comédie. Apelăm din nou la dicţionar. «Comédie» = spectacol public cu numere de circ, cu
panoramă (sublinierea noastră) cu căluşei etc. Şi ne gândim, cu tristeţe, că avem mai multe comédii decât comedii la activul filmului românesc.
