Revenind la Slavici și la spațiul transilvănean, cred că nu e de mirare că bunele noastre filme își au, cumva, esența într-o literatură scrisă în Transilvania. Nu fac altceva decât să merg pe urmele unor înaintași direcți sau ale unora pe care mi i-am propus ca înaintași. Ajunge doar să amintesc că am fost elevul lui
Victor Iliu și iată
Moara cu noroc.
Nu vreau să ascund că la prima lectură „Mara” mi s-a părut lung și descriptivist, cu multe hiatusuri, cu episoade anticinematografice, nevizuale. Am lucrat destul de mult la scenariu, n-a fost o adaptare făcută rapid, la prima impresie. Intenția mea a fost să-i rețin spiritul și, firește, să-i aduc — după cincizeci de ani de cultură și douăzeci și cinci de cinematograf — acel ceva modern pe care, desigur, cartea nu putea să-l aibă. N-am intervenit în substanța epicii, ci în reordonarea ei, în ritmarea pentru cinematograful de astăzi. Romanul, deși intitulat „Mara”, evident nu este romanul Marei ci al relației posibile — ori imposibile — a unui cuplu, și a raportului cuplu-societate. Personajelor nu a fost cazul să le modific esența; cred că ele sunt extrem de bine calibrate, de vii.
Un personaj căruia i-am dat însă cu totul altă valoare decât în roman este Burdea. El duce după sine un spirit de aventură, este omul de acțiune care, din cauza credinței sale, nu se înscrie în nici un cuplu. Prin Burdea pătrunde în film un suflu nou: suflul acela european și național care a fost Revoluția de la 1848.
Din intenția de a potența statura socială a romanului am mai operat o modificare — aceea din titlu: Mara nu mai este podăriță și de aici și titlul, oarecum manifest, de
Dincolo de pod... Nu mai este podărița care vindea mici mărunțișuri. A devenit, de fapt, o burgheză, e primită în rândul „marilor” târgului, reprezintă, dacă vreți, o mică literă a în burghezia rurală românească din Transilvania.
În ipostaza în care ecranizarea este o simplă adaptare, o lectură absentă a cărții, sigur că valoarea socială, morală și artistică a filmului este foarte mică. Sunt adversarul ecranizărilor ca atare. N-au niciun rost. Odată ce mai apare între opera literară și cititor un artist dispus să reinterpreteze opera, prezența acestuia trebuie să fie creatoare, angajată. Și eu, foarte cinstit, spun că așa am încercat să fac și în ceea ce-l privește pe Agârbiceanu sau Slavici. Cu tot respectul și cu toată credința pe care trebuie s-o acorzi unui moment național în cinema.
