Filmul „Independența României” va fi reconstitui în versiune integrală

     Deci ipotezele noastre de lucru se confirmă! Afirmam în nr. 9/1985 al revistei „Ci­nema” — după o confruntare cu lista monta­jului definitiv a filmului, alcătuită de Aristide Demetriade la Paris, ca din versiunea Inde­pendenței României aflata în circulație lip­seau aproximativ patru sute de metri. Mate­rialul la care ne refeream a fost, între timp identificat de către cercetătorii A.N.F. și, pentru prima oară, versiunea completa a peliculei se afla în curs de reconstituire. Este un moment mare pentru istoria filmului românesc. Miezul filmului Războiului de Independență, adică restituirea epicelor batalii de I. Plevna, Osman Pașa la cartierul sau general (deci noi scene cu actorul de film Constantin Nottara!), moartea lui Valter Mărăcineanu asaltul lui Peneș — Athanasescu pe parapetele inexpugnabilelor redute vor putea fi urmărite pentru prima oară după 70 de ani Vom reveni la acest subiect, după premiera ediției complete a filmului.
     Dar chiar fără să fi văzut, încă, filmul în versiunea sa reconstituită, documentele descoperite la pictorița Tanți Demetriade reflect un avans de-a dreptul surprinzător, pentru cinematografie aflata la primele-i încercări fie și în domeniul gândirii asupra specificului filmic. Deși zămislită în intimitatea Teatrului Național, Independența României vădește adesea, un limbaj cinematografic evoluat pentru epoca sa. Însăși lectura scenariului, a adnotărilor sale, dezvăluie tendința de a stabili o continuitate între „scenele”  filmului, tabloul râvnind a deveni secvența. În primele versiuni, de pilda, hora satului și Consiliul de Miniștri constituiau două acțiuni separate. La un moment dat, notele lui Demetriade vădesc revelația: Consiliul, care decide intrarea în Război, este inserat în toiul sărbătorii sătești, intuindu-se, astfel, procedeul montajului al­ternat. Alte note răzlețe de lucru atestă măr­turia turnării unor episoade care deși n-au mai ajuns, din diferite motive, în film, reflectă o aceeași perseverentă preocupare de conti­nuitate. În ediția definitivă a filmului, după sumbrul tablou al Văii Plângerii cu sute de luptători căzuți, urmează o scenă de lazaret de campanie și alta de spital militar. Dintr-o însemnare a lui Demetriade reiese că cele două tablouri izolate ar fi trebuit unite, însă, printr-un al treilea. Demetriade scrie:
     „Tren militar care va avea două vagoane. O ambulanță cu brancarde în care sunt vreo 20 de răniți: români, ruși și turci. Personalul necesar cu un doctor militar. Necesarile (sic!) pentru a-i transporta la spitalul militar...” Și printre răniți, se află, la loc de frunte, Peneș.
 
     ...Pe drumul de costișă
     Trenul n-a mai apărut — ce-i drept — în film. Fie că echipa nu și l-a putut procura, fie că așa cum afirma Demetriade într-o scri­soare expediată din Paris, la 7 iunie — echipa a fost nevoită să renunțe la anumite scene din cauza „imprimării” lor nesatisfacătoare. Important pentru noi este ca autorul premeditează o adevărata suită de secvențe: Peneș, după ce a fost rănit în redută, îngrijit în lazaretul de campanie și coborât din trenul sanitar, este, în sfârșit, reîntâlnit și îngrijit de Rodica la spitalul militar.
     Alte însemnări răzlețe ale lui Aristide De­metriade adică precizări, nu lipsite de impor­tanță, asupra distribuției. Nu se putuse iden­tifica, până acum, interpretul primului minis­tru I.C. Brătianu. Știm astăzi că, în rolul său, apărea actorul M. Virgolici de la Naționalul Bucureștean. C. Nedelcovici, interpret al lui Gheorghe din Năpasta, era generalul Manu. M. Tancovici-Cosmin, care în 1912 juca, ală­turi de Al. Mihalescu, în vodevilul lui Caragia­le O soacră, era colonelul Berindei; Gh. Meli­seanu apărea în rolul colonelului Anghelescu, iar N. Bulandra (frate al lui Tony) îl interpreta pe colonelul Cerchez.
Paradoxal, însă, aducându-ne un spor de informații, notele lui Demetriade ridică și noi semne de întrebare: „40 de soldați răniți cu bonete în cap, albe. 8 paturi în baracă-spital completă. 4 doctori țivili cu uniformă de spi­tal...” Și apoi: „Peneș-Theodoru care moare în spital...”
     Rolul lui Peneș a fost interpretat, după cum bine se știe, de chipeșul actor Aurel Athana­sescu. Atunci de unde până unde acest Theo­doru? Poate că planul fiind depărtat, Theo­doru îi dubla pe Athanasescu, indisponibil în perioada aceea? Dar Peneș nici nu murea în spital, el urma să fie însoțit de Rodica „pe drumul de costișe”, unde avea să primească onorul regimentului rus. E adevărat că preve­derile scenariului s-au modificat în timpul turnării filmului, altfel, Rodicăi însăși i-ar fi fost sortită, potrivit uneia din versiuni, moar­tea, pe când își căuta iubitul în Valea Plângerii.
     Alta întrebare stârnește descoperirea unei fotografii de lucru care-I înfățișeaza pe Nottara  (pașa Osman) într-o trăsură, strângând recunoscător mâna afabil întinsă a Domnito­rului-Demetriade care se afla călare, cu suita sa. Or se știe că aceasta scenă a provocat cunoscuta scrisoare de protest, din 8 aprilie a lui Demetriade către Nottara. Ea constituia de fapt, un răspuns mesajului pe care patriar­hul scenei românești îl trimisese cu doua zile înainte, din Brăila unde era în turneul în care, după ce deplângea tragica dispariție a lui Liciu, interpretul lui Osman și coautor al scenariului, se împotrivea energic denaturării legendei lui Peneș, prin transformarea lui, conformistă, în fecior de boier. În replica sa epistolară, Demetriade nu se mai referă la aceasta problemă, exprimându-și, însă, regre­tul că în fierbințeala filmărilor „nu se ține seamă de scenariul, alcătuit de noi cu bietul Luciu”. Făcându-și reproșul că, din lipsa de energie, se face complice unor greșeli, De­metriade se referă la scena întâlnirii cu Os­man cu totul în alt chip relatată în izvoare și de care — scrie el — „la venirea dumitale cred că ar fi bine să se țină seama și s-o refacem.”
     Fotografia — reprodusă alături — reprezintă oare scena care l-a nemulțumit pe Demetriade, sau este „dubla” acesteia făcuta ulterior? În orice caz, poate și datorită dezacordului iscat, momentul n-a mai ajuns în film.
     Dar scrisoarea citată cu notele de lucru ale lui Demetriade, însemnări metodice ale datei și obiectului filmărilor, ne permit să refacem parțial calendarul turnărilor. „Despre frumosul nostru film, ce să-ți spun? Nu am făcut nimic de la Dunăre” — semnată, nemulțumit, în 8 aprilie Demetriade. Reiese că trecerea Dunării fusese filmata în martie, pe când Liciu încă mai trăia. Poate și funeraliile acestuia, la 4 aprilie, să fi întrerupt ritmul lucrului. „Mâine, continua Demetriade, e hotărât să facem Valea Plângerii". Iar, într-un Post-Scriptum adăugat, în ultima clipa precizează. „Am făcut Valea Plângerii și chinurile răniților și cred că va ieși bine...” Valea Plângerii a fost, deci, „imprimată” la 8 aprilie, la 12 era rândul unui episod de luptă româno-ruso-turc turnat la Ciurel, a doua zi, la Cotroceni, venea rândul spitalului, iar în 26 aprilie, la Herăstrău, solemnitatea „țintuirii drapelelor”.
     Din documentele rămase se desprinde uriașa energie cheltuită în perioada filmărilor de Aristide Demetriade într-un moment cru­cial al carierei sale, cel al pregătirii legenda­rului său Hamlet, luându-se la întrecere cu cei făcuți, în același an, de C. Nottara și Tony Bulandra. Proaspătul cineast, care-și conti­nua activitatea în teatru nu numai ca inter­pret ci și ca director de scenă, n-a pregetat să-și investească timp și forță de munca în realizarea filmului Independenței. Rezervat în aparență, actorul fusese totdeauna un exaltat în întreprinderile sale artistice. Caracteristică, în acest sens, rămâne o scrisoare pe care o expedia, în 1896, viitoarei sale soții, actrița Constanța Gănescu, din lași, unde se afla în turneu cu Nottara:
     „Tu, tu! Ascultă ce spun, iubita sufletului meu! Aseară am jucat „Vinovat” (melodrama, astăzi uitată, de Voss n.r.). Prin ce-am trecut, n-aș putea să-ți povestesc. Ei, da, am jucat bine! În sfârșit, aseară, pentru a doua oară în viața de teatru, am fost mulțumit de mine. Neîncrederea ce aveam în mine mă chinuia îngrozitor. De vre-o trei zile nu trăiam decât într-o continuă agitație. Cel mai neînsemnat lucru era de ajuns să mă facă de o nervozi­tate nesuferită. Aseară îmi venea să-i bat pe toți. De ce întârziau?... Mă chinuia gândul că s-ar putea să nu fiu aplaudat acolo unde Costescu a fost și că atunci, într-adevăr, nu sunt bun de teatru. Am fost, am fost însă, și nu odată, în scena cu mama am fost de trei ori întrerupt pe când vorbeam. O, dacă ai ști, dragă Constanță, ce efect au avut asupra mea primele aplauze neașteptate. Am început să tremur, tot corpul simțeam cum e pus în mișcare ca de un curent electric. Și cum aveam nevoie de așa călduroase aplauze, mi-era sete de ele cum mi-era sete de strân­gerea ta. Când am ieșit din scenă, cu sufletul plin de dorul tău, am început să plâng. Vroiam, da, aș fi vrut să fii și tu de față. „Constanța, pentru tine joc!” — astea sunt cu­vintele ce am scris pe rol când m-am dus, la teatru, aseară...”.
     Acest om care trăia contactul cu publicul ca pe îmbrățișarea iubitei, pentru care unda de dragoste a unei săli egala voluptatea unei nopți de iubire și cât de vibrant o mărturi­sește — se aruncase în aventura cinemato­grafului românesc angajându-și toate puterile sale sufletești, ca într-o nouă dragoste. Așa, îl vom urmări în articolul nostru viitor, pe când, cu uitare de sine, îngrijea la Paris, în iu­nie 1912, operațiunile de montaj ale Indepen­denței României.