Cartea de film
Ce poate căuta omul în cartea unui regizor de film, dacă nu în primul și în primul rând „cinemaul” pitit între rândurile ei? În cazul nostru, sigur, regizorul a fost mai întâi pictor, scriitor, poet, gazetar, dramaturg, scenarist și, într-un târziu, a devenit regizor. Înainte de orice el este un om cu o biografie bubuitoare, doldora de întâmplări extraordinare — câte întâmplări, atâtea subiecte de film — un om pentru care viața a fost chiar un serial de urmărit cu sufletul la gură.
Întrebarea ar fi: cât din filmul vieții lui a reușit să aștearnă pe hârtie. Răspunsul e simplu: mult. „Oameni, fapte amintiri II” spre deosebire de „Oameni, fapte, amintiri l”, cuprinde o perioadă mai puțin pitoresc-poetică, în schimb, cu mai multe sugestie de cinema. Întoarcerea acasă, spre sfârșitul războiului, și căutarea unui loc în viață — căutarea pe toate căile, de la poteca numită pictor de firme, până la intrarea pe făgașul scriitoricesc — un drum scurt în timp, dar greu ca efort, care începe cu o goană, goana după marfarul în care știe că se află soția și copilul — și se încheie cu un alt drum, tot cu trenul, sugerat în propozițiunea: „după două zile m-am mutat definitiv la București.”... O nimica toată de patru-cinci ani, acolo, în care pictorul, poetul, scriitorul, dramaturgul
Francisc Munteanu înainta spre destinul lui de om de cinema, cionindu-se de viață și de evenimentele ei, ciocnindu-se la propriu de și cu oameni și fapte pe care, automat, memoria lui le fixa pentru mai târziu, când ele aveau să devină: amintiri.
Scrisă parca dintr-o răsuflare, cartea urmează chiar fluxul memoriei — un flux cu dublu sens, prezent, trecut, prezent. Întâmplările trezesc amintiri ce se instalează în prezentul cărții cu drept de și la viață. Personajele de ieri — ce galerie de portrete — întâlnesc, peste timp, alte personaje de azi. Situațiile se încrucișează în aer — aerul cerții — locurile, casele, străzile seamănă, mereu seamănă între ele (memoria, nu?) viața povestitorului se desfășoare ca un lanț de coincidențe normale, normale pentru că sunt chiar ale vieții. Cele trei ipostaze ale autorului — pictorul, scriitorul, regizorul — nu se împiedică, ci se ajută una pe alta, se unesc în același efort (invizibil, de altfel, pentru că nimic mai străin acestei cărți, decât ideea de efort) de a face vie relatarea. Portretele au culoare. Situațiile sunt caracterizate limpede, sec, uneori. Fundalul social se compune, ai zice de la sine, în imagini sută la sută de cinema, imagini pe care, de altfel, regizorul le-a și folosit în parte, în filmele sale. Senzația este de carusel — amețitor, ca orice carusel. Un carusel în care scriitorul a încărcat nu doar propria viață, zbatere și gândire, dar și un timp anume, cu „nebuniile” lui. Timpul în care „lumea veche” năștea, vrând, nevrând lumea nouă... Din spatele tuturor întâmplărilor, lucid, amuzat chiar și, atunci când pare că nu e cazul să fie, autorul observe, notează, comentează descrie, portretizează, schițează, face legături, trimiteri și, finalmente, recompune, în vorbe puține, simple, o perioadă care este a vieții lui, dar nu numai a vieții lui. Stilul nu-l preocupă. Stilul este el, în el. Construcția frazei nu-I stresează. Fraza se așază frumos „curge” de la sine. Ceea ce contează ceea ce pare să conteze pentru el în prima și ultimă instanță este atmosfera; iar atmosfera se încheagă simplu, prin și din imagini: imaginea soției așezată pe podeaua unui marfar cu copilul bolnav în brațe; imaginea unei gări — gara Aradului — bombardate; imaginea unei bucătării — bucătăria doamnei Blidaru, închiriată drept locuință, cu veranda ale cărei ochiuri de sticle colorată erau „mai umane” decât vitraliile Domului din Köln, văzut de autor peste ani, mai umane, pentru că: „în fața Domului din Köln te simți vinovat că trăiești, în bucătăria doamnei Blidaru mă bucuram că trăiesc”... Și imaginea locuinței improvizate în spatele ecranului cinematografului din Gai — „în care, drept pat, puteam folosi aripile cortinei”; imaginea Mureșului, o apă de culoarea cafelei cu lapte pe care avea s-o regăsească, după foarte mulți ani, în apele unui râu din La Plata numit chiar „Cafe con lecho”; imaginea primului spectacol cu prima piesă jucată pe scena Teatrului popular din Arad, când el, autorul, a trebuit să fie și comper, deși: „Nu se poate, eu bâlbâi, tovarășe Ileș!”. Imaginea lui Ștefan Ciubotărașu. Imaginea lui Zaharia Stancu. Imaginea lui Mihai Beniuc. Imaginea primelor drepturi de autor: trei metri de zefir pentru o cămașă. Imaginea lui Lascăr Sebastian, cel care, împreună cu Ciubotarașu, l-a făcut să se apropie de teatru. Imaginea muncii la ziar și imaginea lui despre meseria de ziarist care „cred ce e cea mai frumoasă meserie din lume, afli, vezi atât de multe lucruri, încât uneori ai senzația că trăiești mai multe vieți. Viate văzută de un dresor de lei, de un tutungiu, de un general sau de un portar de întreprindere e mereu alta. Dar, când încerci să fii și dresor și tutungiu, viața capătă alte dimensiuni, nu devine nici mai frumoasă nici mai urâtă, ci așa cum e. Este ca și rezultatul exact al incertitudinea lui Schrödinger. Ziarul m-a învățat să văd, să aud, să cern exagerările, să găsesc media, realitatea. Dacă n-aș fi fost reporter, aș fi fost mult mai sărac sufletește, n-aș fi avut curajul să răstignesc oamenii în pagină, să creez mica mea lume mărginită de coperțile cărților, de cele două generice ale filmelor”.
Ce poate să găsească omul mai prețios în cartea unui regizor, dacă nu cinema-ul din ea, mai ales atunci când cel care o scrie încearcă, din adâncul experienței sale de om și de artist, să se răstignească pe sine, cu totul, între coperțile ei...