Privind înapoi (evident, cu mânie, dar ce folos?), ochiul critic evidenţiază din debil numerica producție cinematografică autohtonă a lui 1994 filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite. Probabil că adepţii talentatului regizor Dan Piţa vor riposta prompt şi vor întreba: de ce nu Pepe și Fifi?
Ce-i drept, la prima vedere, s-ar fi impus un ex aequo, însă, după părerea noastră, pelicula preferată de noi propune pregnant o nouă realitate, introducând, deci, şi o inedită categorie estetică. După neorealismul italian, realismul socialist din ţările Estului comunist, contrabalansat totuşi de realismul mistic al sovieticului şi apoi exilatului Tarkovski, şi după realismul comunist din peliculele chinezeşti şi nord-coreene, sesizăm în Această lehamite descrierea unui alt tip de realism: realismul penibil.
Filmul lui Daneliuc abundă în scene primitive, subumane: scandaluri, bătăi, comportamente de un ordinar incalificabil, dezvoltând prostie, violenţă, trivialitate în această lume imundă se practică o sexualitate larvară, nefirească, penibilă, relațiile dintre parteneri purtând amprenta violului. Invitată la vizitarea unui apartament, tânăra doctoriţă (Cecilia Bârbora) e forţată de către tânărul şi zăpăcitul proaspăt patron al unei dughene de lipit cauciucuri (Horaţiu Mălăele) să întreţină un act sexual aproape animalic, în picioare. Prinsă, ca un fluture ameţit de zarva şi tembelismul unui cotidian pestilenţial, unde s-au instaurat mizeria şi înjurăturile, eroina se apără scoţându-şi mai tot timpul chiloții: la serviciu, că aşa-i vine o toană şefului, pe scările blocului, că aşa i se pretinde, pentru a fi cât mai apetisantă.
Deşi imaginea filmului gâlgăie de „realismul cel mai nou”, se simte lipsa unei simbolistici, ce ar fi putut conferi adâncime ideatică mesajului regizoral. Spectatorul vede şi se amuză de o realitate pe care o trăieşte şi o simte pe pielea lui, dar nu i se oferă o cheie pentru o înţelegere mai profundă a acestei realităţi, filmul devenind o suită de efecte cărora nu li se descifrează cauza; de aici, sentimentul unei alunecări pe suprafaţă, de simplă inventariere şi etalare a faptelor.
Oricum, filmul lui Daneliuc reprezintă un cap de serie în cinematografia românească de după 1989. Și merită premiat.
