Cum vă explicaţi audienţa constantă a filmelor româneşti?
Mi se pare absolut firesc să existe această curiozitate. Cei care s-au născut după 1989 sunt curioşi să vadă în filmele realizate în perioada aceea cum era lumea atunci, cum trăiau oamenii... În pofida cenzurii şi a limitării subiectelor, regizorii se străduiau să aducă pe ecran o imagine cât mai veridică a lumii, a vieţii cotidiene de atunci, mai ales din dorinţa de a învinge într-un fel sistemul prin această imagine veridică. Brecht are o formulă foarte frumoasă prin care spune „Adevăr nu înseamnă să arăţi lucrurile aşa cum sunt, ci să le arăţi aşa cum sunt ele într-adevăr“, deci să nu faci o fotografie lipsită de suflet, ci să cauţi esenţa adevărului, esenţa acelor imagini, esenţa acestei realităţi. Este ceea ce au realizat regizori ca Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc şi toţi colegii lor, acea superbă generaţie ‘70 cu care ne mândrim astăzi.
Generaţia de dinaintea lor, care a păşit în cinematografie la jumătatea anilor ‘50, a avut de înfruntat piedici mult mai grele, s-au luptat mult mai teribil cu cenzura, dar şi ei au reuşit să aducă pe ecran ceva din idealurile lor. Mă gândesc la regizori ca Liviu Ciulei, ca Iulian Mihu, Victor Iliu, care a fost o figură legendară a cinematografiei române. Fiind un intelectual de stânga înainte de război, în mod firesc, înainte de 1948, a fost cooptat în structurile de conducere ale cinematografiei române. Spre lauda lui, a folosit această poziţie de conducere nu în beneficiul personal, ci pentru a-şi apăra colegii intervenind deseori şi salvându-i atunci când intrau în conflict cu sistemul. De pildă, atunci când în 1954 Jean Georgescu a făcut comedia Directorul nostru, care era un atac foarte direct la adresa birocraţiei şi, în subsidiar, a sistemului aberant introdus de noua orânduire comunistă, Victor Iliu i-a luat apărarea în presă şi în şedinţele de la Buftea şi l-a salvat.
La 20 de ani după căderea comunismului nu am ajuns să ajungem la o viziune obiectivă, nepărtinitoare asupra epocii. Decalajul cu care se începe explorarea perioadei comuniste este nefast pentru că, în aceşti 20 de ani, s-au stins, au dispărut mulţi dintre martorii care puteau să spună adevărul. Generaţia mea a prins din zbor anumite povestiri, pentru că, de pildă, cei care au trecut prin puşcării, lagăre, şedinţele de reeducare nici astăzi nu spun totul, a rămas frica foarte adâncă în sufletul lor. E un demers foarte complicat să oferi tinerilor de astăzi o imagine absolut veridică a trecutului din epoca comunistă. Filmele, deşi sunt ciuntite, cenzurate, reprezintă o sursă importantă de informaţie.
Ce rămâne cu adevărat din filmele româneşti realizate în acea perioadă? Care sunt filmele neatinse de pelagra comunistă, atemporale, a căror valoare este de necontestat?
Paradoxal, este una dintre categoriile de filme cele mai incriminate după 1989, când s-a pornit un fel de tsunami împotriva filmului istoric românesc, care a fost acuzat de toate relele pământului. Au fost judecate „în bloc“ filme care vorbeau, să spunem, de greva de la Lupeni din ‘29, care pe ecran devenea apocaliptică, dar şi filme care aduceau adevăruri istorice care contraveneau tezelor lansate după ‘45 de sovietici.
La ce filme faceţi referire?
Un film ca Dacii a fost acuzat de unii critici lipsiţi de informaţii că a pus în imagini tezele comuniste ale lui Nicolae Ceauşescu. Este o aberaţie, pentru că filmul a intrat în producţie la 1 septembrie 1965, când s-a dat liber scenariului lui Titus Popovici. La 1 septembrie Ceauşescu de-abia venise de câteva luni la conducerea PCR, iar la film se lucra deja de 2 - 3 ani. Filmul Dacii a fost perceput în epocă ca o sfidare adresată istoricilor promoscoviţi, care după ‘48 negau originea latină a poporului român şi a limbii române. Ori Dacii, şi apoi seria a doua a filmului - Columna - vorbeau despre latinitatea poporului român. S-a mai spus că Sergiu Nicolaescu a fost regizorul preferat şi omul de casă al lui Ceauşescu. Dacă ar fi fost aşa, i s-ar fi dat lui să facă continuare seria a doua - Columna, care a fost dată lui Mircea Drăgan...
Oricine vede astăzi filmul Mircea nu va găsi nici măcar o replică în care să se regăsească tezele lui Ceauşescu. Mircea este un film de epocă, o pagină vibrantă de istorie şi o pagină de vibrant patriotism. Nouă, românilor, a început să ne fie ruşine să pronunţăm cuvântul „patriotism“. Să ne uităm la ce se întâmplă în cinematografiile mari din Europa. Francezii continuă să facă al paisprezecelea film despre Jeanne d’Arc, englezii continuă să facă filme despre Regina Elisabeta, toate ţările folosesc cinematografia. Inclusiv filmul Lincoln, al lui Spielberg, este un film de propagandă. Niciunul dintre filmele româneşti nu a atins acest nivel de propagandă grosieră pe care l-a atins Spielberg în Lincoln. Românii au încercat să îmbine acest discurs patriotic, această glorificare a unor figuri legendare cu o formulă expresivă subtilă, rafinată, fiind în acelaşi timp şi filme pentru marele public. Probabil că asta explică şi succesul lor continuu, iar filmele româneşti nu vor muri.
Este şi cazul marilor ecranizări? La Moara cu noroc, spre exemplu...
Da, ecranizările reprezintă a doua categorie care a reuşit să eludeze până la 100% contextul ideologic. În momentul în care, în 1963, la conducerea cinematografiei a venit scriitorul Mihnea Gheorghiu, un intelectual de factură occidentală, a lansat două linii tematice majore - filmul istoric şi ecranizările, tocmai pentru că ofereau şansa de a evita ideologicul şi de a scăpa din chinga politicului. Generaţia ‘70 - Piţa şi Veroiu, a debutat cu ecranizări din Agârbiceanu, de care nu-şi mai aducea nimeni aminte. Au făcut capodoperele Nunta de piatră şi Duhul aurului.
Moara cu noroc a găsit în Slavici sâmburele unui western românesc, un film fără vârstă, neatins de timp, care nu are nicio legătură cu România acelui moment, în care elita ţării era exterminată în închisori şi lagăre şi se pregătea un nou val de represiune, valul care a dus la încarcerarea poetului Dinu Pillat, a regizoarei Marietta Sadova, a filosofului Constantin Noica. Au fost timpuri foarte complicate, despre care astăzi ar trebui să se vadă documentare. Documentarul lui Sorin Ilieşiu - Genocidul sufletelor. Experimentul Piteşti - reeducarea prin tortură este un început de drum. Opera acestor cineşti este de salutat. Ei îi prind pe ultima sută de metri pe supravieţuitorii acelor tragice momente de istorie şi surprind, captează pentru posteritate mărturia lor, ca şi Lucia Hossu Longin în Memorialul durerii.
Cât îşi vor mai păstra parfumul comediile datate, cum ar fi seria B.D.-urilor?
Atunci când au apărut, toată lumea a dat cu pietre în B.D.-uri, pentru că, faţă de ambiţiile culturale ale celorlalţi regizori, s-a considerat că Mircea Drăgan pur şi simplu se prostituează cu aceste comedii în care nu reuşea să-i ţină în frâu pe marii noştri actori. Cu trecerea timpului, însă, începem să fim mai îngăduitori şi începem să privim cu inima deshisă la aceste filme, care ne aduc în memorie o galerie de monştri sacri, chiar dacă ei sunt lăsaţi să se zbânţuie în voie pe ecran, dar ne face aşa plăcere să-i vedem! Din păcate, astăzi, pentru că se fac atât de puţine filme, niciun actor nu a reuşit să ajungă la notorietatea, la gama extrem de largă de roluri la care au ajuns actorii din perioada veche. Eu îmi doresc ca cinematografia noastră să ajungă să facă din nou câte 20-30 de filme pe an, fiindcă avem actori tineri valoroşi, dar au şi ei dreptul la şansa de a-şi afirma talentul.
Cum evaluaţi filmografia şi influenţa „mastodonţilor“ filmului românesc, şi aici mă refer la regizori ca Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan, Mircea Mureşan, Dan Piţa, în comparaţie cu regizori mai „reţinuţi“, cum ar fi Alexandru Tatos?
Cântarul istoriei reaşază lucrurile într-un mod firesc, pentru că, astăzi, Alexandru Tatos este considerat unul dintre marii regizori ai cinematografiei româneşti şi aproape nimeni nu mai vorbeşte despre Mircea Drăgan, care este considerat un exponent al cinematografului comerciale prin excelenţă. Din păcate, Mircea Drăgan a debutat în tandem cu colegul său de promoţie, Mihai Iacob, cu un film de război, Dincolo de brazi. Erau foarte promiţători şi toată lumea aştepta de la ei filme extraordinare, dar Mircea Drăgan s-a lăsat atras de latura de spectacular. Setea este un film interesant, este o frescă istorică a momentului reformei agrare, dar astăzi el este grevat de anumite distorsionări ale istoriei. Deşi, revăzând cu ochii de astăzi anumite secvenţe, stai să te întrebi dacă nu era o provocare directă, un atac direct la sistem. De exemplu, momentul în care Ilarion Ciobanu intră în primăria satului, dă cu uşa de perete , izbeşte cu piciorul în scaun, trânteşte pălăria de masă, se aşază în scaunul primarului, bate cu pumnul în masă şi zice „No, de astăzi, io mi-s primar“. După ce am trăit în ‘90 un moment similar, în care şoferi ai primilor secretari s-au instalat de la sine putere primari, începem să vedem altfel aceste secvenţe.
Ce rămâne din aceste filmografii ample?
Fiecare dintre aceşti regizori au avut perioada lor de glorie, iar astăzi istoria nu mai păstrează decât filmele lor cu adevărat importante. Din creaţiile lui Mircea Drăgan rămân valabile Columna, Explozia. În schimb, de la Sergiu Nicolaescu rămân peste 20 de filme dintr-o producţie de peste 60 şi ceva. Dacă unul din trei filme rămâne în istorie este extraordinar.
Din filmografia lui Piţa rămân toate filmele. Pentru mine, Piţa este unul dintre marii noştri regizori, el s-a încăpăţânat să lupte cu sistemul, să nu facă compromisuri, să-şi apere fiecare film şi ne-a oferit încântătoare pagini de frescă istorică, cum este Tănase Scatiu, sau filme de fierbinte incursiune în dramele prezentului, cum a fost Filip cel Bun, sau o parabolă fabuloasă a spiritului gregar din sistemul comunist, în Concurs. Important este că, după ’90, şi-a păstrat mâna creatoare, iar Hotel de lux rămâne unul dintre cele mai extraordinare filme postdecembriste. El a fost primul care a avut curajul să pună în imagini minciuna Revoluţiei, furtul de Revoluţie şi înscăunarea unor personaje care nu făceau decât să continue sistemul dictatorial al lui Ceauşescu.
După 1989, producţiile româneşti au fost din ce în ce mai puţine...Astăzi, care este rolul cinematografiei româneşti în cinematografia europeană? Mă gândesc în primul rând la premiile cucerite de rezigorii noştri în ultimii ani...
Este un vârf de lance, este deschizătoare de drumuri. Toată lumea întreabă care este miracolul UNATC. Am avut de curând o cooperare cu Şcoala de Film din Zagreb. Eu sunt preşedinta South-Eastern European Cinema School Network, un grup regional al şcolilor de film din Europa de Sud - Est, am avut programe bilaterale, iar noi am tras la sorţi un program cu Şcoala de Film din Zagreb. Studenţii noştri au fost la ei şi invers. Ei au găsit un croat care face afaceri în România, iar studenţii mei au găsit un balerin care este „steaua“ Operei din Zagreb. Una dintre studentele care a făcut parte din echipa noastră şi a fost la Zagreb le-a spus colegilor croaţi că şi-ar dori foarte mult să facă un masterat undeva în Europa. Ei fuseseră deja la noi, stătuseră o lună în şcoala noastră şi când au auzit-o i-au spus: „Cum, eşti nebună? Ai şansa să fii studenta uneia dintre cele mai bune şcoli din Europa şi vrei să pleci?“ Ea mi-a povestit asta, spunându-mi că probabil trebuie să te duci în altă parte ca să ţi se spună ce bine e acasă şi să înţelegi cât de bogat eşti, când tu te crezi foarte sărac. Suntem pe o creastă a valului, noua generaţie - generaţia 2000 - grupul Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Cristi Puiu a cucerit toate premiile la festivalurile importante. Nu trebuie să-l uităm pe Nemescu, autorul filmului California Dreamin’, care a dispărut tragic. Vin din urmă tineri talentaţi, totul este să aibă şi şansa să facă film, o şansă care astăzi se obţine ceva mai greu decât a obţinut-o generaţia a doua.
Cum evaluaţi demersul televiziunilor de astăzi, cum e Neptun TV care, puse în faţa unei oferte infinite de producţii noi, aleg totuşi să difuzeze filme de colecţie, filme ce fac parte din istoria cinematografiei noastre? Este doar un demers mercantil sau are şi un rol social, cultural, educativ?
Este foarte important ca, măcar prin televiziune, astăzi, când reţeaua de cinematografe din ţară aproape a dispărut, românii încă rămân în contact cu filmul românesc, încă este păstrat acest sistem de vase comunicante. Dragostea pentru arta ecranului românesc, pentru actorii noştri, este menţinută prin această reluare perioadică a filmului. Este o parte a patrimoniului cultural românesc, care altminteri ar rămâne închisă dincolo de arhivă. Aceste filme sunt un tezaur, iar dacă reuşim să îmbinăm şi profitul financiar cu un profit cultural şi etic este foarte important. Este o formă de a susţine interesul publicului pentru ideea de film românesc.
