REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Filme politice


     De-a lungul a peste trei decenii, cinematografia noastră socialistă a realizat numeroase filme înalt artistice și, în același timp, adânc și variat structurate de noua ideologie deși, la început, s-a făcut greșeală de a se confunda simpla aparență cu substanța ideologică (se socotea, de pildă, foarte importantă o poveste de îndată ce apărea un buIdozer, o hidrocentrală, o ședință, o „vale care răsună”). Foarte curând însă filmele noastre încep să dobândească profunzime și autenticitate; căci ele descriu sufletul omului nou, așa cum, acum mai bine de un veac, îl cerea Karl Marx. Care este acel om? Fiecare cuvânt scris de Marx ne-o spune. Acel „om nou” este omul care se dezînșală. Este omul care, după ce multă vreme a priceput greșit, acum pricepe altfel, descoperă adevărul. Este ceea ce Pudovkin numea priza de conștiință, acea apărare contra păcălirii, acea dialectică a gândului și sentimentelor, acea paradoxală și iscusită demonstrație a celui mai neașteptat și totuși evident adevăr.
     Putem număra, cu mare mândrie, multele filme românești unde tema (mereu aceeași și mereu altfel) este dezînșelarea. Să luăm două filme vechi de Francisc Munteanu: Cerul n-are gratii și La patru pași de infinit. În amândouă este vorba de un personaj care nu este comunist, ci devine comunist. Un personaj care nu avusese nici cea mai mică legătură cu ideile socialiste, dar care devine comunist pentru că a înțeles adevăratul sens al evenimenteIor care îl înconjoară. Emoționante portrete de luptători comuniști se conturează în expresivele ritmuri cinematografice din Duminică la ora 6 (regia: Lucian Pintilie) ori din Zidul (regia: Constantin Vaeni); ele există de asemenea în Citadela sfărâmată, traducerea cinematografică, aproape aidoma, a piesei lui Horia Lovinescu, piesă petrecută într-o singură casă, populată de burghezi habotnici. Afară, în întreaga țară, revoluția schimbase toate temeliile lumii. Nu ni se arată nimic din toate acestea, ci doar cum, în acea casă, toate raporturile între personaje se schimbă; astfel imaginile povestesc, dar mai ales sugerează fidel, de fapt, tot se petrece afară, în lumea cea cu soare. Un alt exemplu elocvent ne oferă cele două filme de idei: Puterea și Adevărul (scenariul: Titus Popovici, regia: Manole Marcus). Sau Clipa lui Dinu Săraru și al lui Gheorghe Vitanidis. Tur de forță cinematografic, unde aproape totul este numai conversație, controversă și unde subiectul, personajul e adevărul, adică, încă o dată, dezînșelarea. La fel în Gaudeamus igitur (regia: Gheorghe Vitanidis), film pentru și despre tineret.
     În filmul lui Ioan Grigorescu și Virgil Calotescu, Subteranul, problema este: limitele dreptului de a greși, dimensiunea exactă a valorii și a curajului. La fel în alte pelicule de actualitate care rimează cu acesta, filmul lui Constantin Stoiciu și Andrei Blaier, Diminețile unui băiat cuminte, lui Constantin Stoiciu și Dan Pița, Filip cel bun, filmul lui Petre Sălcudeanu și Iosif Demian, O lacrimă de fată, sau cele recent semnate de Mircea DaneliucProba de microfon și Croaziera, pelicule în care se pledează pentru împlinirea datoriei omului nou; a demara tot timpul în căutarea a ceva mai bun, a trăi cu dorința de a lăsa urme după trecerea ta.
     Ideea de dezînșelare este rudă directă cu ideea de film politic. Căci filmele politice urmăresc schimbările sociale, metamorfozele istorice, militează pentru împlinirea noilor tipuri umane. În România socialistă, revelatoare e de asemenea evoluția filmului istoric. Cineaștii noștri au dovedit că au înțeles că film istoric nu înseamnă doar aventuri în costume de epocă, ci strădanie de a reflecta schimbarea cursului istoriei, de a participa la marile momente de răscruce ale timpulul. Astfel au fost multele filme istorice scrise de Titus Popovici, care, de pildă, arătau pe Mihai Viteazul nu numai ca pe un strălucit personaj renascentist, nu numai ca un genial strateg, dar mai ales ca un ctitor al istoriei naționale. Același fenomen de demaraj, de schimbare structurală, îl reîntâlnim în alte două filme scrise de Titus Popovici: Dacii (regia: Sergiu Nicolaescu) și Columna (regia: Mircea Drăgan) unde se descrie geneza poporului nostru. Tot ctitor de istorie viitoare a fost și Dimitrie Cantemir, iar filmele scrise de Mihnea Gheorghiu și regizate de Gheorghe Vitanidis demonstrează tocmai acest lucru.
     În ordinea polemic socialistă și antiburgheză, semnalez și Labirintul (regia: Șerban Creangă). Tot în materie de film istoric, semnalez alte două lung-metraje, dedicate unor mari personalități din trecut Vlad Țepeș (scris de Mircea Mohor și regizat de Doru Năstase) și Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (autor: Malvina Urșianu).
     Dar iată un alt succes cinematografic deosebit: un film prin care se demonstrează că o greșeală morală poate avea și efecte imediate, concrete, foarte grave. Există o categorie de înșelare în toate cele, aceea a omului care se înșală în tot ce spune, face și gândește. Avem în limba română un cuvânt special pentru acest viciu, pentru această infirmitate. Este substantivul neseriozitate. Lucian Pintilie a pictat în Reconstituirea (adaptând nuvela lui Horia Pătrașcu) vreo duzină de personaje, din care niciunul nu era nici ticălos, nici crud, nici rău la suflet, dar era, vai, neserios în treaba pe care o făcea. Orice treabă. În film sunt vreo cinci acțiuni, cinci meserii, cinci operații, toate de o cotidiană banalitate dar făcute... neserios, brambura, confuz. Neseriozitate, adică indolență, lene, indiferență, nepăsare, incompetență, neatenție, impulsivitate, iar toate astea putând, câteodată, să ducă la moarte de om. Aceasta e tema formidabilă din filmul lui Lucian Pintilie.
     Dar iată și o altă dramă. Un om se trezește într-o bună zi cu bănuiala că tocmai fiindcă fusese așa de convins că tot ce face el este just, tocmai de aceea s-ar putea ca, fără să-și dea seama, să fi greșit! Omul ar vrea să verifice. Dar cum? Căci nu era vorba de cutare faptă, ci de toate, de miile de fapte ale vieții sale. Ei bine, prin povestea unei singure zile filmul Singurătatea florilor (scenariul: Octav Pancu Iași, regia: Mihai Constantinescu) ne va arăta cum omul nostru a găsit un alt om, care îi va ghici chinul și va înțelege că în asemenea cazuri singurul leac e să-I înveți pe om nobilul, sublimul meșteșug de a recunoaște că nu are dreptate.
     Dar mă opresc. Ca să spun că nici măcar o jumătate din filmele noastre exemplare nu au fost semnalate aci. Nu am vorbit despre Pădurea spânzuraților (ecranizarea romanului lui Liviu Rebreanu, realizată de Titus Popovici și Liviu Ciulei), nu am vorbit despre acest mare, unic succes internațional. Am spus că Pădurea spânzuraților fusese un caz unic. Dar nu. N-a fost unicuI caz. De pildă, în 1957, într-o notă scrisă în „Contemporanul”, spuneam că, la Cannes, concurează un film de GopoScurtă istorie. Nu anunțam nici că a fost premiat, nici că ar merita să fie. Ci spuneam, scurt, că este o imposibilitate absolută ca festivalul să nu acorde cel mai mare premiu acestui film, inovator senzațional atât pe planul artei, cât și pe al gândirii. Profeția mea nu era profeție, ci simplă percepție. Marele premiu de la Cannes a încununat firesc filmul lui Gopo.
     Prin toate aceste filme de vaIoare — și prin multe altele — cinematografia românească și-a făcut cu prisosință datoria.
 
(România literară nr. 19, 7 mai 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cinematografia romaneasca, critica de film, cronica de film, d.i. suchianu, film politic

Opinii: