Pas în doi e un film cuceritor. Cuceritoare e mai ales senzația de nemaivăzut pe care ți-o transmite o poveste deja văzută: pentru că, cine ar putea nega, cămine de nefamilişti am mai văzut, oameni la strung am mai văzut, am mai văzut, "o fată mai găseşti, dar un prieten, ba", am mai văzut, Cain şi Abel, în diverse ediţii, de câteva milenii încoace, am tot văzut...
Din secretele de producție ale farmecului special al acestui film, cred că se decupează, pregnant, două trăsături specific discursului lui Pița: prima ține de dispunerea accentelor, de stabilirea centrului de greutate al filmului; a doua constă în starea inspirație cinematografică.
Accentele, deci. Abordând un anumit mediu (fie el mediul industrial) ceea ce-l interesează pe regizor nu este acel "realism de suprafață", care a făcut de atâtea ori ravagii în filmul românesc, copleşind, înghițind, anulând, însăşi substanța omenească a acelor filme. Aşadar, regizorul nu e interesat de veridicitatea naturalistă a mediului un robinet defect, un scaun şchiop, un perete cu igrasie, ci e interesat în exclusivitate de captarea unui anumit adevăr sufletesc. Ambianțele (o cameră de cămin, o secție de uzină, o sufragerie) sunt concepute sub semnul agreabilului şi al neutrului. Aparența de "model" se extinde de la decor şi asupra unor personaje care beneficiază de un cumul de calități acei băieti minunați şi strungurile lor fruntaşe se întrec în concursul "Mâini îndemânatice", fac facultatea la seral, fac box, fac scrimă, cântă la flaut, fac o discotecă trăsnet, tocesc la matematică, îşi spală singuri rufele murdare în cămin etc... Un fundal material şi spiritual ca un ecran luminos, alb şi curat, pe care regizorul proiectează adevăratul joc al umbrelor, cu profunzimile lui răvăşitoare.
Schematizând, lucrurile stau cam aşa; un tânăr, un "om cu calități", cu farmec, cu succes la sexul slab, îi suflă, fără să-i treacă prin cap, iubita (ipotetică) celui mai bun prieten, tipul "urâtului perdant", omul de nădejde, de caracter şi de o bunătate nemărginită, după care oscilează între prima lui iubită şi a doua lui iubită (cronologic vorbind), nehotărându-se la care să renunțe, de fiecare legându-l "ceva nespus de puternic"... Dar, în film, schema se complică, totul e gândit cu subtilitate, povestea se colorează cu infinite nuanțe - de caracter, de inimă şi de inimă albastră -, Binele şi Răul nu se despart ca apele de uscat, egoismul lichelist şi generozitatea pură pot conviețui foarte bine în acelaşi spaţiu sufletesc, sentințele şi soluțiile nu răsar cu voioşie pe fiecare metru pătrat de poveste.
Inspiratia cinematografică inseamnă aici în primul rând consens. Consensul creator al unei echipe de mina întâi, bine sudată, compunând "pe compartimente" atmosfera filmului - o atmosferă de trepidație mocnită, de căutare, de nelinişte, de "draci" şi melancolie... Imaginea (Marian Stanciu), de incontestabilă varietate şi expresivitate, e starea de spirit a filmului; cadre care se țin minte, filtre de atmosferă, obiective deformante (v. capul şi mhnile uriaşe ale "nevorbitorului" Ghiță zis Motanu', când exersează locvacitatea sub duş), unghiuri incitante, exploatând la maximum decorurile (Călin Papură) şi costumele (Maria Malița); o imagine în care nimic nu e căutat, totul e găsit. Montajul (Cristina Ionescu) imprimă filmului o anumită accelerație a pulsului, de pildă în secvența discotecii (în câteva minute, o cavalcadă de portrete, cu micile lor mari istorii)... Prin bogăția imagistică,
Pas în doi e unul dintre acele filrne care s-ar putea vedea şi întelege chiar fără banda de dialog. Filmul e însă de neimaginat fără rnuzica lui Adrian Enescu, prelucrând şi citând fragmente din "Creațiunea" lui Haydn, mixate atât de semnificativ cu zgomotele naturii sau ale uzinei (sunetul: ing. Sotir Caragaţă) şi polarizând ca un magnet secvențele.
Secvențele par legate, în majoritatea lor, printr-un flux subteran comun; e poate doar o chestiune de gust să preferi, de pildă, "discoteca" sau secvența finală unor secvențe după părerea mea distonante, cu accente bufe (bătaia cu pernele) sau onirice (orchestra cântând în bazin), chiar dacă şi cele din urmă se justifică regizoral şi chiar dacă, la premieră, s-a aplaudat (şi) în dreptul lor.
O distribuție, într-adevăr, ireproşabilă. Claudiu Bleonț - performanța de a fi complet diferit față de ce a făcut până acum; opacitatea-seducţia-impenetrabilitatea unui vinovat fără vină, Casanova fără vocație. Sau: Petre Nicolae, în rolul prietenului păgubos - de acum o prezență de categorie grea; nu știu câți actori ar mai fi putut spune, ca el, "Ai dreptate, Dodo, așa e!". Sau: Ecaterina Nazare, gravă, inteligentă, marcantă. Sau: Anda Onesa, revenind, în fine, la fel de firească, la fel de modernă.", la fel de (sau şi mai) frumoasă. Sau: Adrian Titieni şi Aurora Leonte (mirele şi mireasa, zahărul şi piperul, hazul ataşant al purităţii). Sau: Valentin Popescu (negativul cu alură pozitivă și invers). Sau: Tudorel Filimon, maestru al crochiurilor, de astă dată un soț răzbit de burtă şi încornorare. Sau: Cornel Revent (despotismul domestic şi fanatismul inofensiv al unui "tată de familie")…
Filmul e construit ca un mozaic de impulsuri revelatoare, un crescendo emoțional obținut prin acumulare şi culminând cu secvența de final, care nu se poate povesti... În ultimul cadru, personajul ieşit zdrobit din situația cea fără de ieşire, eşuează la capătul unui coridor, un tunel luminat feeric, înconjurat de întuneric, ca un altar al neființei, ca un culoar carnavalesc spre o altă lume…
Dan Pița rămâne unul dintre puținii noştri regizori cu o filmografie compactă, în sensul unei certe constante valorice. Toate filmele lui Dan Pița se înscriu de la o anumită altitudine în sus. Pița este, de asemenea, unul dintre puținii noştri regizori pentru care "tinerețea" şi "personajul tânăr" nu intră în zodia "sarcinilor de plan" sau a preocupărilor accidentale, ci în aceea a unei reale obsesii artistice. Drumul început în anii 70 cu
Filip cel bun va continua, așadar, în timp.
