Delegaţia de cineaşti români s-a întors de la Festivalul de la Leipzig purtând în braţe nu numai porumbelul păcii, ci şi un porumbel de argint: Porumbelul de argint pentru cel mai bun scurtmetraj. Distincţia o datorăm unui film care se numeşte sugestiv şi ştiinţificeşte riguros exact:
Marile emoţii mici sau Micile emoţii mari. Anecdotic vorbind, filmul semnat de
Doru Segal şi comentat de
Eva Sîrbu nu este altceva decât un reportaj la o grădiniţă de copii în ziua serbării. Mamele îşi îmbracă fetiţele în furnici şi greieri, copiii spun poezii cu glasuri peltice, actorii analfabeţi se încurcă şi o iau de la cap. Sala îi priveşte, râde, aplaudă. Dar cum îi priveşte? Dar cum râde? Dar cum îi aplaudă? Adevăraţii eroi ai acestui film cu copii sunt părinţii. De fapt copiii încetează la un moment dat să mai aibă o prezenţă obiectivă. Ei există numai în măsura în care reprezintă imagini pe retina paternă. Este ca şi cum ne-am apuca să filmăm viaţa Veneţiei, dar nu de la nivelul mării în sus, ci aşa cum se răsfrânge ea în Canale Grande. Autorii au izbutit să înregistreze pe celuloid reacţiile cele mai proaspete, mai intime, mai nesupravegheate, momentele unice când la simpla apariţie a odraslei, fiinţa tatălui şi a mamei înfrâng puterea gravitaţiei şi încep să plutească, să se volatilizeze. Chipurile părinţilor sunt de obicei nefotogenice. Pe unele obrazuri se văd riduri pe care machiajul le-ar fi acoperit. Dar nimic în acest film nu este fardat. Privirile tatălui, privirile mamei, privirile înregistrate de operator sunt pur şi simplu privirile fericirii şi în fiecare privire se citesc aceste gânduri: nu există în lume nici Brigitte Bardot, nici Alain Delon. Pentru mine Brigitte Bardot e fetiţa asta durdulie cu rochie de furnică. Pentru mine cel mai frumos june prim este băieţaşul ăsta ştirb şi sâsâit care a uitat poezia.
Competiţia de la Leipzig a reprezentat un fel de secţiune transversală în documentarul mondial. Producţiile prezentate în cadrul şedinţelor de proiecţie erau uneori foarte diferite nu numai ca subiect, ci şi ca nivel artistic. Unele din documentarele de lung-metraj ne apăreau din când în când de prea lung metraj şi ne dădeau sentimentul că suntem în faţa unui orator care nu mai poate să-şi încheie discursul. Festivalul de la Leipzig a reprezentat însă un prilej binevenit ca să ne întâlnim cu o serie de filme documentare de scurt metraj de mare valoare şi sperăm că, în sfârşit, condiţiile s-au copt şi s-au răscopt pentru ca tovarăşii noştri care se ocupă cu achiziţionarea să-şi propună să ţină la curent publicul nostru şi cu ceea ce se întâmplă în acest sector cinematografic. În felul acesta, nu rareori vom avea revelaţia că „acest sector” este în momentul de faţă pentru cinematografia mondială „o zonă cheie”; că azi documentarul reprezintă unul din avanposturile cele mai lucide, mai fertile şi mai inovatoare nu numai pentru cinematografie ci şi pentru artă în general.
Dar contribuţia cea mai preţioasă pe care documentarul o aduce în momentul de faţă omenirii stă — după părerea mea nu atât în aportul cutărui sau cutărui film, ci într-o anumită stare de spirit pe care documentariştii o introduc în circuitul artei. Această stare de spirit se poate numi anti-moleşeala. Există în aproape tot ceea ce se face azi în documentar un fel de oroare în faţa fasoanelor şi fumurilor disperaţilor, destrămaţilor, dizolvaţilor. Există în tot ce se face azi mai bun în documentar un fel de pledoarie secretă pentru a descoperi adevăratele zăcăminte ale entuziasmului omenesc, ale entuziasmului bărbătesc, pietros, noduros, deci ale entuziasmului real care n-are nimic de-a face cu ţopăiala piţigăiată. Subtextul majorităţii producţiilor ar putea fi formulat aşa: refuz filozofia filmelor „fără soluţii”. Profeţii mint. Facerea lumii nu a fost „atunci”, cu atâtea milioane de ani în urmă. Facerea lumii este acum, în secolul 20.
Iată deci mai jos şi câteva notiţe care se referă la câteva din cele mai interesante filme pe care le-am văzut la Leipzig:
Bagnolo — Un orăşel italian. Operatori italieni. Producţie R.F.G. Un reportaj-anchetă în preajma alegerilor. Operatorii îşi plimbă aparatul în fiecare grup politic şi înregistrează, obiectiv, ca orice aparat de luat vederi, actele fiecărei părţi. Montajul organizează materialul filmat pe principiul unui meci. Spectatorul urmăreşte cu sufletul la gură cine va învinge. Victoria comuniştilor apare nu ca un happyend, ci ca sfârşitul unei bătălii complicate şi subtile. Farmecul acestui documentar este autenticitatea, dar o autenticitate structurată după principiile suspensiei poliţisto-psihologice.
Sărbători fericite — Tot italian. Un film fără comentariu sau mai bine zis un film în care comentariul este realizat prin montaj. Subiectul: sărbătorile de iarnă. Magazine ultramoderne, scări rulante, rafturi ademenitoare, vânzătoare cu chip de cover-girls, cumpărătoare cu mantouri de blană şi case de bani, multe case de bani care înregistrează. Mâinile cumpărătorilor se întind mereu spre ceva. Apar pacheţele cu fundiţe, pungi din hârtie cerată, păpuşi care închid ochii. Casele înregistrează şi o mână numără febril bancnotele de hârtie. Apoi din nou cascada cu lucruşoare colorate, cu pacheţele, cu pungi şi cutii. Casele înregistrează, apoi din nou mâna care numără bancnote, apoi din nou pacheţelele. Alternanţa revine mereu din ce în ce mar repede, mai violent, mai obsesiv, mai halucinant. Pe pânză apar anunţuri: o să fiţi fericită numai dacă purtaţi aceşti ciorapi. Casele înregistrează. Mâna numără. Călugării cumpără obiecte lucitoare de împodobit bradul. Se aude o muzică dulce a serii de ajun. Casele înregistrează, mâna numără. Apoi din nou imagini suave cu călugări îmbrăcaţi în violet, cu catedrale gotice din care răsună cuvintele pastorului care cheamă oamenii la înfrăţire. Vorbele răsună cristalin sub cupola catedralei gotice şi cuvintele blajine se amestecă cu zgomotul casei care înregistrează şi pe ecran apare mâna care numără. De-a lungul proiecţiei nu se aude niciun comentariu. Pe ecran nu se vede niciun text. Se văd numai mâinile întinse ale oamenilor, şi în final se arată subsolul unei fabrici de conserve probabil, o încăpere cu găini, multe găini curăţate prost care bălăbăne în cârlige. Din spatele ecranului se aud vocile dumnezeieşti ale preoţilor.
Imagini şi oameni — Reportaj la un fotograf din Budapesta. Camera este ascuns într-un colţ al studioului şi rămâne acolo din prima până la ultima secvenţă. Interesul autorilor stă nu în mişcare, ci în colecţia de portrete. Primul album este colecţia mirilor „El şi ea” în momentul imortalizării clipei supreme. Operatorul se amuză înregistrând nu atât ticurile emoţiei, cât dezumanizarea pe care o aduce stereotipia. O mână care nu iartă (din nou mâna!) aşază capetele într-un anume fel. O mână care nu iartă dirijează privirea. Mereu în acelaşi punct. O poruncă neauzită cere tuturor să-şi umzească buzele. Prin faţa spectatorului trece o pereche, trec două, trec nouă, trec douăzeci. Fiecare pereche are hazul ei. Dar ajungând la fotograf, însurăţeii nu se mai pot deosebi. Toate capetele sunt înclinate la fel. Toate privirile fixează acelaşi punct. Toate buzele se umezesc. Aparatul filmează lent cu voluptate, mecanizarea mişcărilor.
Vaska — Tema: lupta tineretului bulgar împotriva fascismului. Subiectul un tânăr ilegalist este descoperit, hăituit de agenţii gestapoului, pe străzi, prin ganguri, prin curţi. Tânărul — Vaska încearcă să scape, dar este încercuit şi de sus, de pe acoperişul imobilului, face să cadă peste capetele copoilor o ploaie de manuscrise. Filmul are tonul unui poem, dar un poem sui generis, un poem care foloseşte metodele filmului documentar. Sentimentul final este că ne găsim în faţa unui film de o originalitate vibrantă, dar un film care iscă nu numai emoţii, ci şi întrebări. Întrebarea principală se referă la alternanţa de material autentic (fotografii, documente) şi de invenţie literară (Vaska nu a existat. El e un simbol). Artistic (şi nu numai artistic) te întrebi ieşind din sala de spectacol, dacă este acceptabil acest amestec?
Corpul profund — Acest filmuleţ de un sfert de ceas este probabil cea mai tulburătoare şi mai stranie peliculă din istoria filmului ştiinţific: poate că pentru prima dată de la începutul lumii ni se fotografiază nu ceva care se petrece în afara noastră, ci ceva care există în noi: cosmosul nevăzut, neştiut, neexplorat pe care-l reprezintă fiinţa omenească. Primii gagarini ai acestui cosmos sunt operatorii francezi care au izbutit să televizeze şi să imprime pe banda de celuloid, peisajele anatomiei noastre interioare, zvâcnetul celulelor, spasmele materiei cenuşii. Autorii ne arată craterele bronhiilor şi galeriile esofagului, ne fac să alunecăm prin filtrele rinichilor, ne cufundă în pântecul în care se petrece cel mai mare miracol al lumii: germinaţia. Spectatorii stau în faţa reliefului creierului omenesc aşa cum stau astronomii în faţa fotografiilor care arată faţa invizibilă a lunii. Dar fiorul electric care le trece prin şira spinării este infinit mai intens, pentru că luna este departe, dar galaxiile pe care ni le aduce la cunoştinţă acest film trăiesc în noi nevăzute, neştiute, necunoscute...