Este greu să reziști farmecului unei cărți precum „Femeia în roșu” a trioului (de n-o fi cumva triada) Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș. Cititor ce te afli, nu o poți lăsa din mână. Silit de împrejurări, dacă o faci, la întoarcere, mai ca îți vine să iei paginile de la capăt, doar de „plăcerea textului”. Cineast fiind, și înca unul dedat bucuriei de a visa imagini în coada cuvintelor - l-am numit pe Mircea Veroiu - bănuiesc cum arată ispita. Numai că ceea ce îngăduie blânzii noștri clasici nu prea le stă în fire narăvașilor postmoderniști. Dincolo de toate, cred că întâlnirea celor patru - 3 scriitori plus cineastul - nu s-a petrecut la momentul potrivit. Textualistul Mircea Nedelciu, eseiștii Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au scris „Femeia în roșu” în plină amețeală a unei mari pofte de joc. Nu este cartea unui destin, ci romanul scrierii „unui roman senzațional în 1986”, al șireteniei de a pretinde că, vezi Doamne, își doresc „să nu-l lase din mână nici gospodinele, nici profesorii de română, nici Nicolae Manolescu, nici Angelo Rinaldi”. Se mai îndoiește cineva că există un norod de gospodine care în spatele sintagmei „sau-sau/nici-nici” vor ghici de îndată pe Roland Barthes? Ori că altele vor sări în sus de bucurie de cum vor da cu ochii de un citat din Rene Girard cu a sa „Minciună romantică și adevăr românesc”? Uite așa o țin autorii. Când crezi, plăcut dus de nas, că romanul se așază, Iiniile lui o iau din loc precum păstrăvii într-o apă iute și rece. Cum să-i prinzi cu mâna? Din păcate, nici un film „al facerii unui film”, oricât de caleidoscopică i-ar fi construcția, nu va putea concura cu șanse egale jocul de-a arhitectura „uite-o, nu e” din paginile unei cărți. Convenția dramaturgică a micii echipe plecate pe urmele „femeii în roșu” cu gândul realizării unui film pare mai degrabă o polemică a autorului Veroiu - aflat într-un moment de cumpană în care vrea să-și întoarcă fața de la cinematograf - cu „impertinența cotidiană a debutanților”. Care debutanți? Cei de acum sunt atât de rari, săracii de ei, și apoi, puțină impertinență le stă bine începătorilor. Cei pe care îi vedem în chip de personaje-pretext pe ecran nu se înfruptă însă din acest farmec. După cum Ana Persida Cumpănașu, românca dată naibii, denunțătoarea lui Dilinger - în carte o nălucă plutind peste cerul Americii, al Banatului, dar mai ales al literaturii - este în film o eroină de acum obosită, alăturea de întâmplările vieții sale. Cea mai frumoasă - cinematografic vorbind - este cea la care nu a putut asista: propria moarte. Piere de spaima unui chip, a unei vederi sau vedenii și poate că de aici ar fi trebuit să înceapă fiImul lui Mircea Veroiu. Cel mai recent film al său. Pentru nimic în lume, nu și ultimul.
