Faust XX

ca un dar al Naturii si, de fapt, mi-e totuna, dacă și ce anume aş mai putea să realizez de acum înainte", după care adaugă: „Lui Rene Clair — chiar păstrând cuvenitele proporţii nu-i e dat să spună la fel". La apariţia lui Faust XX, nici lui Gopo — păstrând şi al doilea rând de proporții — nu-i e dat să spună la fel.

     Mai demult, în 1926, la apariţia lui Faust, supercolosul realizat de Murnau — aminteşte S. Kracauer în “From Caligari to Hitler” s-a vorbit de o „coborâre de la versiunea virilă a lui Marlowe şi de la conceptele filozofice ale lui Goethe, la nivelul libretului care a inspirat opera lui Gounod". La apariţia lui Faust XX se poate, de asemenea, vorbi de o „coborâre" la libretul lui Barbier şi Carre (libret pe care Profesorul lui Gopo îl explică şoferului său contrariat). Dar nu în sensul că mijloacele de expresie fantastică ale lui Gopo ar fi echivalente cu ale unor libretişti, ci în sensul că filmul Faust XX nu are limpezimea şi adresa absolut necesare unei opere de artă care pune în funcţie simboluri, care transformă şi modernizează, fie chiar şi printr-o „variaţie ironică".

     Gopo îl face pe eroul său să recite pe de rost pasaje din traducerea lui Blaga, dar reperul rămâne absolut exterior, aşa cum exterior, diletant, e discursul generic pacifist șcientist ținut în faţa studenţilor. „Conceptul diabolic" al omniştiinţei,. motivul celebru al mântuirii celui ce „cu zel s-a străiduit", substanţa tragică a eroului din Renaştere, toate acestea nu-l interesează de fapt pe regizorul nostru; dar nu i se poate face o vină din această ignorare, în spirit, a mitului tradiţional. Pentru că Gopo s-a simţit şi este slobod să propună o interpretare și un „treatment" cu totul noi, originale. Adică să ne ofere o versiune modernă, complet eliberată de orice prejudecată livrescă sau culturală. Adică, să aibă o idee a lui proaspătă, revelatoare.

     Cu tot respectul pe care i-l port, D. I. Suchianu găseşte, în „Gazeta literară", că în Faust XX sclipeşte o idee mai mult decât excelentă, dar că părintele ei n-a ştiut s-o exploateze cum se cuvine. Se poate, dar aş fi înclinat să răstorn raportul şi să consider ca la Gopo nu atât fapta cinematografică e în deficit (incontestabil, Gopo este şi rămâne unul dintre puţinii noştri cineaşti autentici), ci gândirea, organizarea, capacitatea de construcţie şi de sinteză expresivă. În alţi termeni, Gopo mai curând știe să facă, decât să gândească până la capăt, coerent, un film. Pe deasupra, ambiţia artistului e de a călca mereu pe terenuri minate de cultură (vezi Scurtă istorie, Şapte arte, Paşi spre lună etc.). Istoria culturii şi a civilizaţiilor umane îl atrage şi-l fascinează pe Gopo, însă studiul acestei discipline îl plictiseşte repede, lecturile rămân la faza de răsfoire superficială a unor pagini din care sunt extrase sugestii interesante şi de multe ori vioaie, însă ,în acelaşi timp parţiale, fără rigoarea necesară. Gopo are, fără-ndoială idei fragmentare admirabile, soluții de scene, gaguri pregnante, chiar şi aici în Faust XX, dar întârzie mereu să-şi explice — în primul rând sieşi — sensurile şi semnificaţiile profunde, generale, directe sau simbolice ale filmului. De pildă, un moment cinematografic deosebit de expresiv — şi nu numai pentru fotografia „frumoasă." — este scena bazinului, în care bătrânii îşi aleg trupurile tinere, după cum interesantă e şi imaginea penibilă a Profesorului căzut, după operație, în mintea copiilor. Amuzante, la rândul lor, câteva soluţii de mişcare date lui Mefisto, precum şi, în general, accentele de critică a birocraţiei dominante, se pare, în aparatul administrativ şi poliţienesc al Iadului.

     Și fiindcă a venit vorba de diavol, ce ciudat om e şi Gopo: în De-aş fi... Harap Alb, basm de inspiraţie hotărât populară, regizorul nostru a preferat „neologisrnul", soluția „cultă"; dimpotrivă, în Faust XX, mit european, universal, procedează invers, văzându-l pe Mefisto — dincolo de înfăţişarea exterioară — ca pe un fel de Chirică din “Povestea lui Stan”, ca pe un drăcuşor de extracţie ţărănească, cu o mentalitate evident folclorică. Totuşi, şi în această privinţă, sugestia e doar superficială, nu prinde consistenţă, poate că nu e decât o idee întâmplătoare în concepţia lui Gopo. Dar care e, până la urmă, această concepţie? Care e semnificaţia ultimă a lui Faust XX? Mărturisesc că n-am reuşit să mă descurc printre diferitele inclicaţii şi aluzii ştiinţifico-fantastice. O clipă m-am gândit că e vorba de denunţarea tragicelor experienţe din secolul nostru, făcute sub masca „eutanasieii", apoi de ilustrarea unui malthusianism sui generis sau, eventual, de alarmarea omenirii în legătură cu rătăcirile pseudo-ştiinţei, golită de omenie. Dar nu sunt decât străluminări fugare, de moment, după care totul recade în obscur.

     „Transplantând" judecata profundă şi cuprinzătoare a unui savant în creierul unui tânăr frivol, pentru a-l degrada pe cel dintâi şi a-l înnobila pe acesta din urmă, ce obţine oare Diavolul sau, mă rog, forţa Răului ? Cel mult, un altoi preţios, o trecere de pe un trunchi obosit pe unul sănătos, cu aptitudini de perpetuare. Şi-atunci, nimic nu mai e limpede: nu se ştie încotro bate Iadul şi nici încotro se îndreaptă Omenirea. Sau poate că tocmai acest scepticism vesel reprezintă mesajul noului Faust. „Lăuntric să cunosc prin ce se ţine universul. / Să văd puterile. Seminţele a toate să le ştiu" — sunt prea frumoase versuri, care nu dobândesc o lumină de viaţă nouă, ci se întorc, mute, în paginile clasice din raft. Pentru că Gopo n-a căutat — ori n-a reuşit — să lege tâlcul vechi de întâmplările şi înţelesurile noi ale istoriei contemporane. N-a căutat să-şi exprime propria epocă, decât cel mult fragmentar, anecdotic, marginal. Variantă ironică sau parodie a mitului faustic, prelucrare liberă cu neclare puncte de contact în opera lui Goethe, transfigurare știinţifico-fantastică — oricum i-am zice, oricum ar fi, filmul lui Gopo nu are un suport filozofic şi moral care să-I confere dincolo de amuzamentul graţios (uneori chiar gros, precum scena „strip-tease"-ului din bar, când Agentul-drăcuşor se joacă de-a dezbrăcatelea, cu mult păr şi coadă). Faust XX rămâne o divagaţie, intermitent spirituală, pe un motiv de vastă difuziune europeană.

     În locul lui Gopo, având talentul şi certa sa vocaţie cinematografică, m-aş gândi cu seriozitate că nu trebuie să-mi fie totuna, dacă şi ce anume aş mai putea să realizez de acum înainte…