REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Faust șomer


     Un glonte rătăcit, plecat cu ani în urmă din țeava armei, aflat acum la capătul curbei balistice, cade la pământ încet, șovăielnic, ca o frunză bătută de vânt, peste un câmp pustiu. Aceasta e imaginea pe care mi-a închegat-o în minte filmul lui Mircea Veroiu Somnul insulei.
     O ciudată și autentică nostalgie a dictaturii bântuie pe mulți dintre creatorii noștri: unde sunt telefoanele cu „pițigoi” de altă dată, unde cenzura, unde băieții în costume țepene. Și interesant e că mulți dintre cei bântuiți nu se numără printre „rebelii” cu probleme în vechiul regim; capodopera de până acum a lui Mircea Veroiu este un film de „comandă socială”, un film despre comuniști luptând în ilegalitate, un film pe cât de fals ca teză, pe atât de bun ca pură entitate cinematografică: Să mori rănit din dragoste de viață. Acum, apăsat parcă de jenă, dl. Veroiu se simte dator să tacă un film „just”, unde înfierează, ce-i drept, fără mânie proletară, dictatura cea rea și simpatizează cu intelectualul cel bun. Just și artistic nul, de unde se vede că menajul politicii cu arta e al naibii de complicat.
     „Scrie o poveste despre porci”, îi spune Guvernatorul scriitorului. Și Scriitorul răspunde, ca o midinetă cu intenții serioase, ciupită de fund: „Porcii nu sunt specialitatea mea”. Se putea răspunde și altfel; de pildă: „De ce nu, domnule Guvernator? Dintre toate animalele, porcul are inima cea mai asemănătoare cu a omului. Dacă inimii omenești îi sar capacele, ele pot fi înlocuite cu unele de porc. Voi scrie, deci, o poveste despre porci, domnule Guvernator”. De aici ar fi putut începe, poate, un film.
     „Ficțiunea copleșește realitatea”, răspunde Nebunul, jucat cu complezență de Marcel Iureș. Din păcate, asta e și concepția regizorului, care nu vede sau nu vrea să vadă că trăim un timp în care ficțiunea este literalmente strivită, spulberată de realitate. De la începutul acestui veac, utopia a cunoscut o continuă și catastrofală transformare în contrautopie. În filmul d-lui Veroiu, contrautopia se transformă involuntar într-o aproape înduioșătoare metautopie: ce simple și sănătoase erau lucrurile când Securitatea era Securitate și persecuția politică - persecuție politică. Domnule regizor, îmi venea la un moment dat să zic, în întunericul sălii „Lumina”, practic goală, acum pe Scriitor nu-l mai prigonește nimeni, nu-l mai cenzurează nimeni, nici măcar nu i se mai cere să se vândă. Acum pe Scriitor nu-l mai cumpără nimeni, domnule regizor. Faust trebuie să-și caute de lucru.
     Lăsînd la o parte politicul confuz - epura de dictatură tip Sud-America agrementată cu acorduri de „Internaționala” și stridente încercări de „aducere la zi” - sau virtuozitățile de imagine „artă pentru artă”, stinghere și sterile prin lipsa unei concepții generale tușante, mi-a rămas din Somnul insulei o constatare, valabilă mai degrabă în plan uman: nu știu dacă dl. Veroiu știe exact de ce a plecat din țară, dar cu siguranță încă nu știe de ce s-a intors.
(Adevărul, 11 iunie 1994)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristian tudor popescu, cronica de film, mircea veroiu, somnul insulei

Opinii: