Farmecul inteligenţei maliţioase

     Interpreţi şi roluri
     Cinematograful se că­ieşte oare în mod activ, ca să zicem aşa, ori acto­rul îşi ia revanşa? Proba­bil că nu este vorba nici de una, nici de alta, ci pur şi simplu de o întâlnire exactă dintre interpret şi unul dintre rolurile posibile. Dar, oricât am fi de refractari unor astfel de întrebări, ele tot ne dau târcoale: cum de nu am pro­vocat astfel de întâlniri, cât mai dese, mai demult?
     Doar Rodica Tapalagă, căci despre dânsa este vorba şi despre Annabel Lee, nu a apărut în lumea cinematografică odată cu ultima ploaie! Dar, vorba aceea, noi întrebăm, noi răspundem, sau pentru a fi în tonul filmului Artista, dolarii şi ardelenii, «ei cu ale lor, noi cu ale noastre». Numai că «ei», în cazul de faţă, nu trebuie căutaţi chiar în vestul sălbatic.
     lat-o aşadar, pe Rodica Tapalagă, acest splendid argument al filmului nostru, lăsându-se învăluită în luminile diafane pe care operatorul Călin Ghibu le-a mutat direct dintr-o pânză impresio­nistă, iat-o zic, în chip de «înjer» (cum ar rosti Ilarion Ciobanu) blestemat arun­cat din ceruri, nu undeva pe pământ, ci undeva în vecinătatea cât mai apropiată a băncilor westerniste, a dolarilor şi a bărbaţilor uşor de îmbrobodit. Altfel, lasă impresia că a fost surghiunită din acele locuri înainte ca ea, biata copilă, să fi deprins câteva repere de viaţă, cât de cât, drept care în ochii lumii amestecă totul cu o candoare dezarmantă: când este luată pe sus, nici «nu ştie» ce să-şi apere mai întâi: onoarea sau pălăria? Performanţa acestei actriţe, a inteligen­ţei maliţioase şi a farmecului prefăcut molatec este, în filmul despre care vorbim, aceea de a fi făcut din noi toţi spectatorii, nişte «Traiani Brad» păliţi cu leuca amorului în cap. Mai mult decât atât: starea noastră de «victimă» este şi mai adâncă, cu atât mai mult cu cât noi ştim ceea ce el, amorezul din Popla­ca, nu avea cum să ştie, că această «Annabelă» participă la spargere şi lovituri cu surâsul pe buze. Jocul ca atare al interpretei şi jocul-convenţie epică ne fură iar atunci când ne trezim din nou «ne-naivi», aproape că ne pare rău. Cu atât mai mult cu cât, după destul timp, vedem într-o producţie de-a noas­tră, ceea ce se cheamă, fără ocolişuri, «o femeie frumoasă». Ca şi cum şi-ar fi achitat toate datoriile în această privinţă, de la o vreme, filmul autohton nu mai caută astfel de fiinţe. Bine că, dacă nu le cruţă, cel puţin le mai găseşte!