Acum şapte ani, moartea unei tinere călugăriţe în urma unui ritual de exorcizare a stârnit o mare zarvă mediatică, aducând în atenţia publică o mică mănăstire pierdută printre dealurile vasluiene. Justiţia şi-a făcut datoria, oficianţii ritualului – un călugăr şi câteva măicuţe – primind ani grei de puşcărie. Ziarista Tatiana Niculescu Bran a investigat cu minuţiozitate cazul şi a pus pe hârtie două romane nonficţionale – “Spovedanie la Tanacu” şi “Cartea judecătorilor” – care au atras interesul câtorva regizori de marcă, doritori să transpună drama fie pe scenă, fie pe ecran. În 2008, Andrei Şerban a realizat spectacolul intitulat chiar “Spovedanie la Tanacu” cu care a ajuns pe scena teatrului La MaMa din New York, dar şi la teatrul Odeon din Bucureşti. Iar până să devină film, subiectul a zburat de la Lucian Pintilie la Radu Gabrea şi de la Corneliu Porumboiu la Cristi Puiu, pentru ca în cele din urmă să fie adjudecat de
Cristian Mungiu. Aşa s-a născut
După dealuri care, la prima sa ieşire în lume, a şi fost încununat cu două premii importante din palmaresul festivalului de la Cannes: scenariu şi interpretare feminină, revenit ambelor protagoniste.
Deşi se petrece într-o altă epocă şi are o cu totul altă problematică,
După dealuri este legat de
432 prin câteva fire dramaturgice evidente şi neîntâmplătoare. Şi aici este vorba despre prietenia dintre două fete. Şi aici una dintre ele încearcă din toate puterile să o ajute şi să o protejeze pe cealaltă. Şi aici soluţia crizei pe care o travestează protagonistele se află în mâna unui bărbat care loveşte, devenind detestabil. Nu e mai puţin adevărat că în
După dealuri lucrurile sunt mai delicate şi mai nuanţate decât în filmul care i-a adus lui Mungiu premiul “Palme d or” la Cannes 2007. Între Alina şi Voichiţa, ambele crecute la orfelinat, este (sau cel puţin a fost) mai mult decât o simplă şi devotată prietenie. Între timp, viaţa le-a despărţit, Alina a plecat să muncească în Germania, iar Voichiţa s-a dedicat Domnului, devenind maica. La revenirea în ţara, Alina ar dori s-o întoarcă pe Voichiţa de pe calea credinţei şi relaţia lor să redevină ceea ce a fost. Oricât de discretă, de voalată, de sugerată, tema iubirii lesbiene există, şi ea constituie de fapt sâmburele conflictului ce se instalează între lumea monahală şi cea laică, între care Voichiţa încearcă cu disperare să arunce o punte. Dacă s-ar fi limitat la atât, filmul lui Mungiu ar fi rămas drama a două fete bătute de soartă, marcate de lipsa unei familii pe care încearcă să o suplinească prin surogate. Voichiţa le spune “tati” şi “mami” preotului şi respectiv stareţei, iar pentru Alina fostele gazde din oraş sunt mama Elena şi tata Nusu.
Pornind de la aceste date, regizorul-scenarist Cristian Mungiu construieşte un esafodaj mult mai complex care vizează întreaga societate românească cu neputinţa ei de a ridica nici material, nici mental peste handicapul de câteva secole care o desparte de civilizaţia mileniului doi. Nu este vorba numai despre enclava mănăstirii unde simplitatea şi smerenia vieţii închinate domnului se traduce printr-o cumplită mizerie, o hrubă fără lumina electrică şi fără caldură, în care maicile robotesc cât e ziua de lungă spetindu-se cărând apa din fântâna, tăind lemne. O fac fără efort şi fără să se plângă, sunt gureşe şi împăcate cu soarta. Apariţia Alinei destabilizează acest echilibru medieval, declanşând o nebănuită isterie ascunsă în aceste suflete pioase. Dar nici lumea mireană nu este mai luminoasă: oamenii din gară cu care începe filmul sunt prost îmbrăcaţi şi apăsaţi de griji, doctorii sunt nepăsători cu bolnavii sau chiar cinici, gazdele Alinei sunt nişte profitori ordinari, poliţiştii au aerul unor funcţionari ai ordinii publice. Este de fapt imaginea unei societăţi lipsita de educaţie şi cultură, de simţ civic şi de empatie faţă de aproape pe care excelentul profesionist care este Cristian Mungiu nici nu o condamnă nici nu o absolvă, dar are grijă ca printr-un ultim cadru care pune punct poveştii să îşi exprime deznădejdea.