REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Fantomele se grăbesc” - cronică de film


     Împăcat cu ideea efemerităţii, filmul poliţist pare să nu mai nutrească alte ambiţii decât aceea de a ne păstra sub puterea sa discreţionară vreme de două ceasuri, cât întârziem în sala de cinematograf. Abia s-a consumat secvenţa finală şi marea încordare în care am fost ţinuţi se pulverizează, emoţiile gâtuitoare se pierd instantaneu, încă două-trei pâlpâiri şi totul s-a şters definitiv. Un şoc fără urmări este filmul poliţist, dar nu mai puţin un şoc. Fiindcă nu poate obţine efecte de durată asupra sufletului nostru, el sporeşte intensitatea momentului, ne supune unei tensiuni în stare să ne dea, pentru răstimpul celor două ore, senzaţia abandonării totale, smulşi, cum suntem, din circuitul existenţei obişnuite şi proiectaţi în teritoriul enigmelor ce se cer dezlegate, al urmăririlor spectaculoase, al substituirilor surprinzătoare.
     Invenţie combinativă, subtilitate logică, abilă gradare a efectelor — iată câteva din însuşirile ce au dus filmul poliţist, în marile cinematografii, la un fel de perfecţiune care, chiar dacă ţine — cu rare excepţii — mai mult de tehnicitate decât de artă, ajunge totuşi să satisfacă măcar ceva din uriaşa, neistovita foame de extraordinar a publicului.
     Dar cum se înfăţişează, la noi, starea acestui gen cinematografic atât de popular? Nu ne vom încumeta, desigur, (nici nu e locul în cazul rubricii de faţă) să procedăm la o analiză cât de cât amănunţită. Vom spune numai că, producând mai mult decât un film poliţist anual, studioul „Bucureşti” oferă publicului nostru unele satisfacţii, dar nu prea mari, totuşi. Formula se aplică întocmai şi filmului Fantomele se grăbesc, o producţie nici mai rea dar nici mai izbutită decât cele care au precedat-o (vorbind de genul respectiv), vădind aceleaşi frumoase virtualităţi (ca de obicei insuficient valorificate), dar şi aceleaşi stângăcii şi soluţionări naive.
     La drept vorbind, ceea ce merită să fie apreciat în Fantomele se grăbesc se leagă de progresele mai generale înregistrate de cinematografia noastră în domeniul propriu-zis al meşteşugului: o manevrare din ce în ce mai degajată a obiectivului, filmări din unghiuri mai ingenioase, sporirea considerabilă a elementului cinematografic în manifestarea actorilor, apăsaţi multă vreme de inerţiile stilului deprins în teatru. Dacă ne referim şi la însuşirile imaginii (mai ales în filmările de interioare) sau la trecerile fireşti, neforţate de la un episod la altul, cred că am spus cam tot ce se putea spune despre ce e bun în acest film, realizat cu acurateţă în latura sa tehnică.
     Prea puţin totuşi pentru a îndestula aşteptările unui public care vrea, cum se spune, senzaţie, dornic să palpite de emoţia enigmaticelor întâmplări la care asistă, dispus să se dăruiască fără rezerve unei fabulaţii pline de surprize, să se lase atras mereu către altă şi altă soluţie plauzibilă, mereu pe alte piste, până ce totul se răstoarnă în final, aşa cum s-a deprins să se întâmple în orice film poliţist care-şi onorează titulatura. Avid de iluzionare, publicul de care vorbim nu o acceptă, totuşi, oricum. E de ajuns o fisură, cât de minusculă, în eşafodajul faptelor, o contrazicere cât de slabă a logicii celei mai stricte pentru ca tot efectul să se piardă. Şi de acestea sunt nu puţine în filmul de care ne ocupăm. Desigur că, urmând un consemn tacit, nu-i vom divulga subiectul, povestea, dar câteva elemente concrete sunt neapărat necesare spre edificarea cititorilor. Un prim fapt care nemulţumeşte, şi în filmul nostru şi în altele de aceeaşi factură este acela că ne dă sentimentul de a fi asistat la nişte complicaţii ale acţiunii care nu au loc pentru că, logic, altă ieşire nu ar exista ci doar aşa, de dragul spectatorului, din dorinţa de a-I mai face să asiste la câteva peripeţii suplimentare. lată o situaţie din Fantomele se grăbesc: cineva din grupul bandiţilor vrea să-şi „lichideze” un adversar dar nu o face împuşcându-I (cum i-ar fi fost la îndemână şi cum va proceda de altfel mai târziu) ci... injectând acid sulfuric în reţeaua de apă potabilă — astfel ca victima, când va însetoşa, să deschidă robinetul şi să cadă trăznit. Sigur că e mai spectaculos astfel (episodul se petrece noaptea, un individ, filmat numai din spate, coboară în canalizare, scoate o seringă etc.) dar logica suferă. Mai ales că şansele ca tocmai cel vizat să bea din apa otrăvită nu sunt chiar sigure, cum se şi întâmplă. Dar întreaga acţiune a grupului criminal, de care e vorba în film, e ineficientă, născând nedumeriri elementare. Cum adică, spre a transmite peste graniţă cifrul tezaurului, periculoasa bandă de foşti ofiţeri nazişti, care altfel nu pregetă să asasineze, mizează atât de mult pe benigna, improbabila, la urma urmei, căsătorie ce s-ar realiza între fiica unuia dintre ei şi un cântăreţ străin venit în turneu în România? Precaritatea premisei sare în ochii oricui şi tot ceea ce urmează, toate actele riscante întreprinse de protagonişti în vederea ţelului propus apar disproporţionate şi nu mai conving pe nimeni.
     Stângăciilor scenariului li se asociază, apoi, cele ale regiei, la fel de izbitoare. Ca în mai toate filmele noastre cu subiect detectivist, nicio îndoială nu planează asupra adevăratei identităţi a eroilor, lesne de stabilit încă de la prima lor apariţie pe ecran, cu toate încercările disperate ale autorilor (extrem de puerile!) de a ne deruta cât de cât. S-a comis, de pildă, o crimă şi atunci ca din aer, se ivesc la faţa locului tot soiul de personaje întâmplătoare (o menajeră, iubitul acesteia, etc. etc.) toţi inventaţi doar s-ar mai încurca de bine de rău firele poveştii. Degeaba: noi suntem, din capul locului, cu ochii pe criminali, căci ar trebui să ai nepermis de multă ingenuitate spre a nu ghici în paşnicul colecţionar de ceasornice (în interpretarea manieristă de-acum a actorului György Kovács) pe capul tuturor răutăţilor. La fel în impulsivul doctor Andrei pe nevinovatul care atrage asupra sa toate bănuielile, la fel în impresarul cel bărbos al cântăreţului Dino Dini pe unul care învârte neapărat afaceri necurate, şi aşa mai departe.
     Cât priveşte pe exponenţii binelui, reprezentanţii securităţii de stat, aceştia sunt construiţi şi ei după tiparele prea cunoscute, interpretaţi corect de actori cu experienţă, precum Colea Răutu sau Sebastian Papaiani — dar neînstare, fireşte, să confere vreun accent personal materialului amorf oferit de roluri.
     Sunt şi intenţii de subtilitate: încercarea de a crea oarecare atmosferă stranie în casa cu ceasornice, sugestia de ambiguitate în privinţa sentimentelor pe care bătrânul colecţionar le poartă fiicei sale şi altele. Dar adevărata îndrăzneală artistică lipseşte, totul supunându-se, până la urmă, tipicului ştiut. Muzica bate marcat sau se întrerupe abrupt în momentele de încordare, imaginile se accelerează când se anunţă o surpriză — totul cu mijloace de elev care abia a memorizat lecţia şi o spune tare, apăsat şi rigid, cu teama de a nu uita vreun amănunt.
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristu polucsis, cronica de film, fantomele se grabesc film, georgeta dimisianu

Opinii: