Se pare că între criticii de film — sau cel puțin o parte dintre ei — și cineaştii noştri se dispută de la o vreme un aspru şi nesfârşit maraton al răbdării, un fel de „care pe care", de la categoria minimei la aceea a ultimei rezistențe. Se aude un dialog ca între surzi, posibilitățile de comunicare reciprocă devenind aproape nule. Critica, izolată în spledlida ei elocință, mai zice câte una de doi bani, iar cinematografaștrii (ceea ce, precizez, nu e totuna cu aştrii cinematografului) mai toarnă câte un film de sute şi mii. Care e situaţia de moment a prelungitei curse? Intelectuali, şi prin urmare mai firavi, dau semne că s-ar apropia mai repede de faimosul „punct mort", al „sufocării" decisive, când ori îți aduni puterile şi izbuteşti să mergi departe, ori abandonezi. Depăşivom, oare, acest punct ?
Depăşi. Nu .se poate altfel. Dar să recunoaştem că și noi criticii avem vinile noastre (abstracte). Cine m-a pus, urmărind şi adaptând raţionamentul unui mare gânditor marxist, scriu că e necesar şi salutar să se producă şi la noi filme de aventuri şi poliţiste, pentru că altminteri publicul, mai cu seamă cel tânăr, simțindu-le nevoia, le va.căuta aiurea, în cadrul altor cinematografii? Ce-i drept, m-am grăbit să adaug imediat că e bine să le facem, dar numai cu condiția de a le extrage, cu necesitate, din substanţa realităţii noastre, din matca atât de amplă şi diversă a vietii. Degeaba: pe unii cineaşti lectura îi obosește, ei se opresc la jumătatea adevărului, care n-a spus-o doar Benjamin Franklin — este de cele mai multe ori o minciună întreagă.
Dincolo de orice argumente estetice, acest
Fantomele se grăbesc mi se pare neverosimil. Spun neverosimil nu pentru că aş fi prizonierul unor prejudecăţi naturaliste, de mimesis pedestră a realității. Asemenea prejudecăţi au fost spulberate încă acum două mii de ani prin glasul lui Aristotel, şi nu ne-ar strica să ne reamintim, când şi când, de magistrala sa lecție : „...datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri... ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea şi e poezia mai filozofică şi mai aleasă decât istoria pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul." După două capitole, tot în Poetica, se mai spune : „Peripeţia sau răsturnarea de situație e o schiţare a celor petrecute în contrariul lor... şi aceasta, spunem noi, în marginile verosimilului şi ale necesarului". Imi dau seama că asemenea apeluri la izvoarele clasice pot avea un aer pedant, de catedră, dar de undeva tot va trebui să începe pentru a pune cât de cât ordine în gândirea noastră cinematografică.
În
Fantomele se grăbesc — coincidenţă : cuvântul îi era familiar şi lui Aristotel : fantoma, dar în sens de „reprezentare", de irnagine plastică. — domneşte, dimpotrivă, neverosimilul. De la fabulaţie la psihologia personajelor, de la „lucrul putând să se întâmple", la „prripeţii" şi la ,răsturnări de situaţie", de la vorbele rostite, la apartamentele iluzorii ale protagoniştilor. Nu întreb unde este — în 1966, la Bucureşti domnul Trebon sau Tribon, cu cazier bine stabilit în fişierul securității, fiindcă aş putea fi acuzat de o viziune fotografică a realului; întreb, în schirnb: unde poate să fie acest domn cu colecţia lui mirobolantă de ceasornice, orologii şi pendule, cu apartamentul său princiar, cu vizibil ciudata sa comportare? (Ca să nu mai aduc în discuţie „studiile de psihanaliză aplicate personajului, aberante şi aparținând, cel mult, unui alt film.) Cu prețul unei monotonii agasante, trebuie sâ. repet că filmul poliţist nu s-a născut dintr-un capriciu al producătorilor de la Hollywood, ci dintr-o necesitate imperioasă — ca şi literatura acelei epoci —, din înseşi condițiile şi consecințele marii crize capitaliste din anii '30. Una dintre peliculele cel mai importante şi mai semnificative ale genului,
Scarface (Stigmatizatul, cu Paul Muni), începe prin următorul insert „Filmul acesta e o denunţare a lumii interlope americane şi a nepăsării guvernului. Ce aveți de gând să faceţi în privința aceasta? "
Scriam în cronica la poliţistul
Șah la rege : „Evident, la noi, astăzi, asemenea probleme, şi în asemenea termeni, nu sunt de luat în considerare. Râmâne, în schimb, valabilă. observaţia că nurnai o idee importantă, cu implicaţii profunde în viaţa socială, poate genera un film de valoare. Există asemenea idei? Dacă nu există... mai bine să trecem la cele effective, la cele care interesează de fapt lumea actuală. Cu alte cuvinte, şi în domeniul polițist autorul trebuie să devină - aşa cum s-a spus cîndva despre Pirandello - „poetul problemei centrale". Cu filmul lui Cristu Poluxis, istoria se repetă. Continuând să înaintăm pe drumul acesta, al îndepărtării de realitate, o să ajungem în curând la vorba romancierului Juan Goytisolo: „...realitatea e singura noastră evaziune"! Iată un îndemn binevenit: evadați, domnilor cineaşti, în rea-itate! În realitatea vieții noastre contemporane, cu tot ceea ce are aspru, important şi măreț.
Văzând filme ca
Fantomele se grăbesc, înclin pentru o clipă să-I cred pe Gordon Craig şi pe alții care susțineau că filmul nu e artă, ci drăcovenie curată. Şi-atunci, ar avea dreptate poporul : „Dracul, când n-are de lucru, îşi cântăreşte coada" pe balanțele de ceasornic ale straniului și imposibilului colectionar Tribon.
Se înțelege de la sine că aceste consideraţii nu vizează efortul conştiicios — deşi nu cu totul omogen —- al actorilor inocenți.