REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Faleze de nisip (1)


     Ca și cărțile, filmele își au destinul lor. Evident, nu toate filmele au șansa unui destin. Gândite și realizate într-un anume context ale cărui rigori cineastul încercă să le transgreseze spre a șopti dacă nu un adevăr întreg măcar o frântură, o sugestie, practicând un fel de oratio−obliqua, unele filme cum este și acest Faleze de nisip apărut pe ecran după o penitență de șapte ani, decolează, se emancipează și devin revelatoare nu atât pentru vremea în care au fost făcute cât pentru aceea în care au fost aduse pe ecran. Căci, Faleze de nisip îmi pare mai degrabă un fel de S-a întâmplat mâine, până într-atât capătă el imaginea unei dominante cotidiene: intoleranța (nepolarizată acum, nemonopolizată de cel mai înalt for ci dimpotrivă difuză, diseminată la scara întregii țări).
     În 1982, Dan Pița spunea apropo de filmul la a cărui realizare pornea: „Conflictul principal se declanșează între un om realizat din punct de vedere social, profesional și material, un om la apogeu, și un altul aparent „un nimeni”, în fond mult mai puternic, mai rezistent psihic. Cel „realizat” trăiește cu senzația că totul i se cuvine și vrea să-și impună realitatea lui pe care o vede într-un anume fel și pretinde ca toată lumea s-o vadă ca el. lar în momentul în care realitatea lui nu mai poate coincide cu a celorlalți, pentru că nu mai este în stare să și-o impună, se produce ruptura”.
     Or, uluitor este faptul că privit astăzi, în filmul Faleze de nisip se estompează cadrul socio−politic al acelui moment anume și ies în evidență sechelele unui sistem materializat într-o trăsătură psiho−patologică; intoleranța, imensă și devoratoare, ce-i modelează pe unii și-i devastează pe alții. Finalul deschis al filmului din 1982, plecarea „undeva” a tânărului (Gheorghe Visu) și rămânerea (în stare muribundă?) a intolerantului medic (Victor Rebengiuc) invită la o meditație. Involuntar, te surprinzi raționând că dacă nu avem încă filmul Revoluției, care presupune desigur o mai lungă gestație, dacă nu avem nici documentul de amploarea acestui eveniment socio−istoric, iată că-l avem pe cel al post−revoluției noastre făcut înainte ca ea să fi avut loc. Dă de gândit cât de departe poate bate intuiția artistului (a artiștilor ca să fim mai preciși, Nedelcovici și Pița). Moștenirea aceasta funestă ― intoleranța devastatoare ― împiedică deschiderea orizontului spiritualității, făcându-ne captivi ai unei instinctualități căreia nu i se aplică „volantul care să corecteze aberația” ca să invoc un concept al unui personaj din filmul mai sus menționat.
     Sub aspectul unei întâmplări de pe plajă care generează o anchetă, anchetatori, confruntări, martori și declarații, cinstite sau mincinoase, proces și pușcărie, povestea lui Nedelcovici și Pița schimbă cu subtilitate unghiul și privește în alcătuirea socială unde identifică un proces, o altă luptă: între tendința obsesiv maladivă de a supune totul voinței proprii și împotrivirea vitală, ireconciliabilă, la acest proces de subjugare. Două lumi în aceeași matcă. Ceea ce s-a consumat până acum (în Faleze de nisip) este doar un episod, căci „urmărirea” pare să continue. Tânărul din film, frate cu cel din Filip cel bun și cu cel din Diminețile unui băiat cuminte, dar pe o altă spirală a istoriei și cu o altă experiență de viață, nu mai deschide ochii spre lume, pentru că el o cunoaște acum, a plătit prețul acestei „revelații” care îl întărește în credința în sine și numai în sine, în viața luată pe cont propriu, fără concesii, chiar fără dialog cu cei din jur. Un exces, intoleranța, îI atrage pe celălalt ― incomunicabilitatea, alienarea. Faleze de nisip este filmul impasului unui mod de a privi, de a concepe relația socială. Este filmul unui context în care dialogul nu se înfiripă căci nimeni nu pare să audă pe nimeni deși acum vorbesc toți, monologhează, caută să-și impună „viziunile” proprii și să-i constrângă pe ceilalți să le adopte.
     Faptul de a vorbi ― și slavă domnului că se vorbește! — nu poate fi identificat cu dialogul, iar lipsa acestuia atrage o deviație aberantă asupra căreia filmul avertiza în 1982 și o face din nou astăzi. Atunci, în 1982, vorbea doar unul. Acum vorbesc toți. Se și comunică oare?
     Film nu atât psihologic ― cum s-a spus — ci preeminent de dezbatere socială, Faleze de nisip îl învăluie pe spectator cu întâmplarea pe care o plasează în prim plan dar îi lasă pe conștiință o întrebare: a constrânge sau a convinge? Există desigur în pelicula de față preocuparea de a portretiza, de a surprinde, chiar cu finețe trăsături psihologice, după cum există preocuparea de a cultiva tăcerile semnificative, privirile mirate și întrebătoare, nedumerite, încercarea de a crea o atmosferă de tensiune prefirată pe care doar o nervozitate, o stare de impaciență o divulgă și îi anunță primejdia. Peste toate însă plonjează amenințătoarea intoleranță, în forme diferite: brutal−obsesivă la ambițiosul medic, profesională la anchetator, meschină la o martoră care de fapt este turnătoare etc. Exacerbarea aceasta a voinței de a impune și de a se impune capătă aspecte diferite, înfățișari diferite și tocmai decodificarea acestora au întreprins-o povestitorii.
     În distribuția filmului — o distribuție de o rară judiciozitate ― întâlnim nume actoricești consacrate: Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Valentin Uritescu, Vasile Cosma, Ileana Ploscaru, fiecare dintre ei reușind să portretizeze cu finețe și sensibilitate personaje care sunt tot atâtea fațete ale personajului colectiv (să-I numim astfel, cu un termen pe care nu-I agreez deloc dar îl folosesc pentru că se potrivește unui fel de lume în care se poate petrece o poveste ca aceea din Faleze de nisip). Toți acești interpreți de clasă fac o adevărată demonstrație de virtuozitate: Rebengiuc este intoleranța în persoană, convingător până la exasperare, acaparator până la distrugere, în goana lui de a avea mereu dreptate, transpus până la identificare în acest personaj emblematic în felul lui. Un mare actor, aș fi tentat să spun dacă expresia nu mi s-ar părea demonetizată. Prefer așadar: un Rebengiuc de zile mari. Carmen Galin impune o privire aparte asupra evoluției ei în povestirea despre care este vorba pentru că trebuie evidențiate în primul rând subtilitatea și gama de tonuri în care își învăluie replica, permanentul gând dramatic, tăcerile grele, privirile nedumerite, amărăciunea abia disimulată. O mare actriță și ea. Marin Moraru dă o replică intempestivului medic, îi arată mereu acestuia fața cealaltă, chipul reținerii, al controlului de sine, al reticenței. Din relativ puține intervenții, Marin Moraru construiește un personaj−replică. Alt mare actor. O adevărată demonstrație face și Uritescu în rolul plutonierului anchetator, care „încheie dosarul de trimitere în judecată”. El este intoleranța−de−profesie, intoleranța practicianului, a omului rutinei, a „specificului meseriei”. În timp ce superiorul său, maiorul (Vasile Cosma) este o forță și a naturii și a gradului său, căci nu obosește decât în fața soarelui și a unei ciorbe de pește pe care o consumă transpirând și de care se desparte cu greu chemat la datorie. Pe Ileana Ploscaru o știam încă de pe vremea când juca la Naționalul clujean, o știam ca pe o interpretă de finețe, portretistă de clasă. Ceea ce demonstrează și aici în puține replici și apariții. Oana Pellea este distribuită într-un rol cum s-ar spune exotic, și în același timp de întinderea unei treceri prin film dar ea știe să impună personajul, să-I facă să se vadă.
     Pentru mine revelația este însă Gheorghe Visu și nu atât pentru că ține piept unei mari distribuții, ba chiar cred că aceasta îi ține lui piept, dar pentru că demonstrează o profundă înțelegere a acestui personaj care este o categorie umană, pentru că nu pune în evidență pitorescul eventual și facil ci tragica ipostază a celui neînțeles, pentru că dă unei noțiuni destul de abstracte, alienarea, o expresie atât de vie, de concretă. Visu este pe de altă parte un actor de film, un adevărat actor de film, atât de adevărat încât riscă să devină chiar un personaj al filmului nostru. Imaginea lui Vlad Păunescu, calată pe stările sufletești, devine permanent neliniștită, premonitorie, un semnal de alarmă. Scenaristul−realizatorul−operatorul ca și întreaga distribuție au găsit, iată, calea dialogului artistic.
     Faleze de nisip a fost ținut la carceră șapte ani pentru a fi vestit posibila ruptură și cauzele ei. Un film despre intoleranță care pledează pentru dialog, pentru un dialog vast, deschis, fără prejudecată și fără suspiciune. Dialogul nu este o cursă, este o condiție a unui alt fel de a trăi, a unui alt mod de a înțelege viața. Nu cred, aș vrea să nu cred, că filmul acesta a plătit zadarnic un anumit preț.
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bujor nedelcovici, cronica de film, dan pita, faleze de nisip, mircea alexandrescu

Opinii: