„Fair-play” – cronică de film

Fair-play, adică joc cinstit, întrecere ce-şi ia ca deviză eleganţa şi onoarea sportivă. Termenul ne stă prea la inimă, mai ales în urma recentelor întâmplări din sportul cu balonul rotund, pentru ca să putem trece cu vederea, aşa cum merita, modestia realizării lui, un filmuleţ ofertant ca titlu dar dezamăgitor până la urmă. Iniţial se pare că Fair-play a fost un documentar-comandă al unui club sportiv interesat să amintească tinerilor fotbalişti (şi nu numai lor) disciplina şi morala sportivă. Câtă nevoie de acest remember în imagini aveau nu numai juniorii fotbalişti de la «Progresul», dar şi ghete mai grele ajunse până în reprezentativele ţării, ne-o dovedesc fapte de ultimă oră necruţător analizate de presa sportivă. Şi nu numai de ea. Era suficient ca regizorul A. Danciu-Satmary să apeleze cu încredere la «memoria peliculei» (ceea ce şi face la începutul filmului, când ne oferă câteva spectaculoase faze susţinute de mari fotbalişti de altădată care ştiau ce e aceea pasă, dar şi spirit de echipă, colaborare activă pe teren) şi apoi să monteze şi câteva replici, «mostre» ale nedisciplinei curente — şi din păcate nu de ele ducem lipsă — pentru ca lecţia să fie concludentă şi educativă. Atrăgătoare şi educativă. Dar, neîncrezător în mijloacele documentarului, în forta expresivă a imaginii-argument, autorul a recurs la o semi-ficţiune, lungind filmul cu o povestioară complicată şi o fabulă naivă cu buni şi răi, cu doi copii rivali nu numai pe teren, dar şi în viaţa străzii, copii care îşi fac farse şi se înfruntă diabolic, până când înţeleg, în fine, că pot deveni prieteni, colaboratori chiar întru gloria echipei în care se antrenează.
Ţesătura dramatică e tot atât de stângace ca şi punerea în scenă. Respectiv în cadru. Colegii rivali îşi trimit atâtea priviri mânioase încât te crezi la o serbare cu şcolari pără­siţi de instructorul artistic înainte de a-şi fi terminat repetiţiile. Probabil pentru a fi în ton, actorii profesionişti îngroaşă şi ei la maximum intenţiile didactic-satirice ale filmului. Cu excepţia lui Colea Răutu pe post de antrenor al unei echipe de copii pe care-i învaţă — sau mai precis, ar trebui să-i înveţe nu numai în vorbe ci şi în fapte de film, comportamentul de pe teren dar şi cel din «civilitate». Un Colea Răutu sincer şi expresiv ca deobicei, care salvează di­dacticismul replicilor cu firescul şi căldura sa. Mai e şi un puşti, zis Pohoanţă în film, o mutriţă nostimă, gravă şi hazoasă, care printr-o intuiţie cu totul personală sparge canoanele schemei pe care i-o propusese regizorul: aceea de oaie neagră a echipei. Colajul meciurilor de altădată e comentat cu nostalgie de Colea Răutu, cel al secven­ţelor la zi de verva inegalabilă a lui Cristian Ţopescu. Păcat că ambele se pierd în stu­fărişul îndelung filmat prin care îşi plimbă autorii micii interpreţi sau prin sălile labi­rintice ale Institutului de calcul electronic. Părăsind un teren cunoscut şi ferm, filmul documentar, regizorul s-a aventurat spre filmul artistic fără a-i cunoaşte bine legile. În acest fel el reuşeşte să dezamăgească ambele «tabere». Şi să rateze un subiect ce stă astăzi nu numai în atenţia fiecărui iubitor de sport, dar şi a fiecărui cetăţean dornic ca fotbalul românesc să depăşească impasul, să se ridice la înălţimea condiţiilor materiale şi sentimentale ce li se oferă.