Anatole France spunea că teologii „tratează necunoscutul în detalii”. Autorii filmului
Casa neterminată fac ceva şi mai frumos: tratează neantul în detalii; îl decupează, în episoade, secvenţe, scene şi cadre. De celuloid toate.
Romulus Vulpescu refuză să discute filmul pentru că tocmai nu admite să se studieze nimicul în detalii. Şi are dreptate. Din contra:
Valerian Sava analizează detaliat acest nimic. Îl descompune în fapte şi le arătă, cu fineţe şi agreabilă ironie, neantul fiecăruia. Şi are tot atât cât şi Vulpescu dreptate să facă aşa. Este bine să luăm totul în serios, inclusiv fleacurile. A ridiculiza ce este prost este în fond tocmai a lua în serios ceea ce nu e.
Al treilea participant la colocviu,
Gh. Tomozei, el, nu are dreptate deloc. Iată, pe rând. Mai întâi el zice că „filmul e un experiment valoros”. Nu-i adevărat; pentru bunul motiv că orice experiment, oricât de absurd, este oarecum valoros, căci are meritul omului care încearcă ceva. Dar când zicem „experiment valoros”, asta înseamnă mult mai mult. Înseamnă că, cu toate greşelile, cu tot eşecul general, tot a rămas de acolo ceva. Şi, tocmai, nu este cazul aici. Aşa încât G.T. comite o a doua eroare când spune „prefer asemenea fiIme cu lipsuri, unor succese de casă în cinemascop, pline de muzică şi vopsele”. Se înşeală G.T. când crede că fiImul are „lipsuri”. N-are „Iipsuri”; n-are nimic, nici măcar lipsuri. Cât despre „succesele” tehnicolorate şi cinemascopate, acestora d-sa n-are dreptul să le „prefere” nimic. Ele au drept la viaţă ca orice alt succes artistic. Putem cel mult să spunem că nu regretăm insuccesul unei opere în caz de capodoperă ratată. Or filmul nostru nu-i nici una, nici alta. Nici capodoperă, nici ratată. Căci nu se poate rata ceva care nu există.
G.T. însă pretinde că obiectul acestei ratări există. D-sa o numeşte „frumuseţea ideii cinematografice”. Să încercăm să-i dăm dreptate. Eroii — asta e noutatea, după G.T. — nu-şi fac confidenţe; „nu-şi evocă la orice pas trecutul”. Foarte bine. Eu însumi îl felicitasem pe
Francisc Munteanu pentru a fi văzut în asta caracterul tipic al adevăratului amor, liberat de sentimentul proprietar al geloziei şi de nevoia de a descoase pe celălalt, de a-i tot controla biografia. Adevăratul amor este o fuziune în prezent a două suflete. Aşadar recunosc că este o „idee frumoasă” să se arate asta când avem doi mari amorezaţi. Dar când avem doi mici neamorezaţi? Căci cam aşa e cazul aici...
Sau: „eroii se lasă citiţi, nu se rostesc pe sine cu glas tare. E, în acest film, ceva din ceea ce poate fi poezia eticii viitorului.”
Aţi înţeIes. Tăcerile expresive nu-s o veche, străveche calitate actoricească. Ele sunt... poezia eticii viitorului...
Deosebit de asta, când G.T. zice că „personajele vorbesc puţin” nu are decât cel mult pe jumătate dreptate, căci personajele vorbesc, vai, tot timpul, sau aproape, cu scurte întreruperi, pentru a construi statuar presăruturi ca acelea descrise de Valerian Sava. Dar Valerian Sava nu are nici el dreptate când zice ca acea apucare reciprocă de ceafă, este o poziţie statuară nouă. Nu. Este pur şi simplu înmulţirea cu doi a gestului de ajutor pe care, la chef, îl dăm partenerului care se simte cam rău şi ar vrea să se simtă, repede, mai bine.
Din toate acestea rămâne că, poate, la urma urmei, autorii filmului să aibă un fel de dreptate, în sensul că... orice încercare este un merit, mai ales o încercare grea, ca aceea a „poveştii fără subiect”. Să vedem.
Mai întâi, aşa-zisa poveste fără subiect nu există. E vorba doar de poveşti unde nu se întâmplă evenimente „tari” (crime, divorţuri, revoluţii, sinucideri, cutremure de pământ). În „Babbit”, Sinclair Lewis ne povesteşte, în primele 150 de pagini, tot ce face şi gândeşte Dl. Babbit în cursul unei zile în care nu i se întâmplă nimic important. Dar suita de conduite şi de gânduri ale acestui om mediocru, interesant prin cât de neinteresant este, — aceste conduite ale lui sunt atât de multe, de variate, de tipice, de pline de interes general, încât urmărim curgerea lor cu o pasiune de cititor de roman poliţist. Frumuseţea omenească a banalului, a cotidianului este însă o frumuseţe veche, nu nouă. Nu Moravia sau Eugen Ionescu au descoperit-o ci mulţi alţii, cu mult înainte, mulţi din ei clasici consacraţi, ca de pilda Cehov.
Totuşi, veche sau nouă, încercarea e grea; deci totdeauna meritorie. Adică aproape totdeauna. Căci sunt cazuri când „experimentul” nu e „valoros” nici măcar ca atare, ca experiment în sine. Şi este tocmai cazul aci.
