Cocoşul decapitat se deschide cu pregătirile unui tânăr sas din Făgăraş, Felix Goldschmidt (David Zimmerschied), pentru
exitus - petrecerea de absolvire a liceului. Ziua e 23 august, anul e 1944, tatăl şi fratele mai mare ai lui Felix sunt pe front - luptă pentru Hitler; toţi saşii transilvăneni sunt în prag de
exitus, în suspensia de dinainte de cădere, deşi sfârşitul lumii lor - al acelei Transilvanii multietnice în care trăiseră paşnic alături de unguri, români, evrei şi ţigani - începuse mai demult, odată cu apariţia Asociaţiei Tineretului Nazist şi a aşa-ziselor "reguli de igienă naţională".
Ca şi romanul inspirator - extraordinarul debut literar (la vârsta de 65 de ani) al pastorului transilvănean Eginald Schlattner -, filmul se întoarce apoi în trecut, pentru a ne arăta ce s-a întâmplat. Îi vedem pe Felix şi pe prietenul său Hans (Axel Moustache) - doi băieţi cu capul împuiat de poveştile lui Karl May - înrolându-se în Tineretul Nazist. Vedem în plan-detaliu briceagul pe care-l folosesc ca să se facă fraţi de cruce, deci înţelegem că rolul lui în film nu s-a consumat, mai ales că tocmai l-am văzut pe profetul oraşului, românul Mailat (
Dorel Vişan), prorocind că "între prieteni se va naşte trădarea". Îl vedem pe Felix cum se îndepărtează de prietena lui, evreica Gisela, până când ea e exmatriculată sub ochii lui, iar el, după un moment de derută, li se alătură celorlalţi fanatici care cântă Imnul Transilvaniei mărşăluind pe loc. Vedem, de asemenea, că Felix, spre deosebire de Hans, nu se va fanatiza niciodată iremediabil. Vedem că zelul lui Hans - care e fiu de coşar - provine dintr-o sete de revanşă socială, după cum vedem că hitlerismul fervent al mătuşii lui Felix are un element erotic. Cu alte cuvinte, nu vedem nimic nou. Co-regizat de
Radu Gabrea şi Marijan Vajda,
Cocoşul decapitat e o melodramă didactică în care tot ce mişcă e programat să-i servească spectatorului un
aperçu istoric sau altul, pe care probabil că l-a mai avut şi la alte filme despre nazism. E o melodramă arătoasă şi lucrată competent, dar e subţire şi subţirimea ei e exact opusul bogăţiei texturale a romanului.
În 1990, când Schlattner a început să scrie (în germană) despre Făgăraşul interbelic al copilăriei sale, a făcut-o din dorinţa de a le povesti celor câţiva enoriaşi ai săi (din comuna sibiană Roşia) ce însemna Sărbătoarea Adventului pentru o comunitate săsească încă puternică. După doi ani avea un roman (publicat, după alţi şase ani, de editura vieneză Zsolnay). După cum a spus el, "a fost un fel de explozie". Şi după cum observă Rodica Binder în prefaţa ei la ediţia românească (Humanitas, 2001), romanul "are impetuozitatea epică a unei ape care a rupt stăvilarele": povestea se abate adesea de la cursul ei şi, pe lungi porţiuni, pare să urmeze meandrele memoriei, recuperând alţi şi alţi locuitori - saşi, români, evrei - ai acelei lumi dispărute. Şi toţi aceştia sunt vii pe pagină, chiar şi cei recuperaţi doar ca simple nume. Unele pagini par scrise într-o stare de transport în care fiecare nouă aducere-aminte (Schlattner a declarat că romanul e 90% autobiografic) e automat şi un act de creaţie, şi o simplă numire antrenează resurecţia celui numit. Romanul te imersează adânc într-o lume. Filmul nu reuşeşte să facă asta: reconstituirea acelei lumi pe ecran nu are destulă textură, destulă vibraţie, destule particularităţi.
Nu vreau să spun că filmul ar fi trebuit să fie "mai frescă"; dacă realizatorii ar fi găsit o formulă minimalistă eficientă - dacă toată acţiunea n-ar fi constat decât din conversaţii purtate de-a lungul acelei zile de 23 august (fără imersiuni în trecut) şi conversaţiile acelea ar fi reuşit cumva să recupereze o întreagă lume -, aş fi fost un spectator fericit. Dimpotrivă, în film nu sunt
destule momente liniştite în care personajele să stea de vorbă pur şi simplu, fără să se audă şi vuietul istoriei. Fiecare personaj e obligat să reprezinte un anumit aspect al tragediei istorice care se joacă şi nici unul nu prea există în afara funcţiei sale de reprezentare: personajul Felix reprezintă vulnerabilitatea unui tineret idealist în faţa ideologiei naziste, drept care vulnerabilitatea e singura lui trăsătură; personajul Hans reprezintă complexele de clasă convertite în revanşism, drept care realizatorii nu s-au mai obosit să-l gândească şi în afara termenilor acestei ecuaţii simple. În acest film nu există pic de gândire proaspătă, pic de imaginaţie. Aşa se face că, la final, când încearcă o modulaţie elegiacă, rezonanţa e nulă. "Amintirea e singurul paradis din care nimeni nu te poate izgoni", spune cineva. Aşa e, numai că acest film impersonal nu are nimic dintr-o amintire. Nimic din el n-a fost simţit şi imaginat îndeajuns de intens încât să pară trăit.
