Un film inteligent şi simpatic, o parodie a basmului tradiţional, un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă – este recenta noastră premieră Secretul armei... secrete de Alexandru Tatos (scenariul şi regia).
Lumea poveştii care „a fost odată” se amestecă ingenios cu lumea unei fentezii „de actualitate”, elemente din mitologia basmului se îmbină cu elemente din mitologia „civilizaţiei moderne”, perucile şi castelele fac casă bună cu aparatele de fotografiat şi monitoarele TV, zmeul nu e străin de muzica, de gesticulaţia şi de costumele rock-pop etc.etc... Rezultă un univers construit cu o abundenţă de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi de subtexte amuzante, un univers pus în mişcare de regizor cu o vizibilă poftă şi cu o nestăpânită voluptate a ironiei. Ironia – omniprezentă şi omniscientă – a privirii regizorale conduce filmul pe calea comicului buf şi a şarjei carnavaleşti, spre o satiră a stupidităţii universale, spre o satiră a falsului (absurdului, anormalului) substituit normalităţii.
Un film de autor, filmul unui regizor de o verificată seriozitate, care, de astă dată, se joacă în perimetrul genului uşor, dar o face tot la modul serios, adică fără să simplifice sau să expedieze nimic, ci încercând să obţină şi să dea cât mai mult.
Ritmul e galopant (montaj: Mircea Ciocîltei), tensiunea umoristică e menţinută la o altitudine constantă (cu excepţia secvenţei din final, care are mai degrabă un ton concesiv decât convingător). Secvenţe de bravură regizorală şi imagistică (imaginea: Vivi Drăgan Vasile): secvenţa ninsorii, pe malul mării, peste oastea răpusă de oboseală, şi secvenţa „fantomelor revanşarde”. Ceva din atmosfera filmului, tinereţea şi bucuria jocului, amintesc de un spectacol cu „Sânziana şi Pepelea”, în regia lui Tocilescu, din anii '70, de pe scena Cassandrei.
Ca într-o commedia dell arte cinematografică, Tatos şi-a construit filmul pornind de la un scenariu care oferă o suită de situaţii umoristice, un lanţ de nuclee dramaturgice şi, în jurul lor – mari spaţii virane, spaţii de joc, destinate actorilor, libertăţii lor de mişcare.
Secretul armei... secrete se sprijină, prin urmare, cu predilecţie, tocmai pe energia actorilor, pe capacitatea lor de a improviza şi de a schimba, mereu, măştile.
O distribuţie de primă mână. Un actor cu suflul lui Victor Rebengiuc creează un împărat autoritar şi iremediabil instalat în nebunia lui periculoasă: obsesia unui război continuu combinată cu fixul de a inventa şi exploata „arma secretă” (care, se va vedea în focul luptei, că în loc să tragă înainte, trage... înapoi!). Marele Sfetnic capătă un haz masiv în interpretarea lui Dem Rădulescu – vigilenţa inchizitorială într-o coajă de pâine caldă. „Zmeul cel mai zmeu” al filmului, cu doi colţi demontabili şi cu mai multe suflete în pieptu-i de zmeu, i se datorează lui Mircea Diaconu care-şi asamblează personajul cu o cuceritoare frenezie comică din zeci de feţe şi faţete caleidoscopice. Verişoara zmeului, Spaima, e înzestrată de Carmen Galin cu un temperament năbădăios, cu o feminitate diabolică. Horaţiu Mălăele şi Mitică Popescu joacă un cuplu, trei serii de personaje, adevărate exerciţii de virtuozitate umoristică: doi crai agresivi, dezlânaţi şi cheflii; apoi două nostime subrete – una dură, alta mironosiţă, apoi parodie la parodie, Zmeul şi verişoara zmeului: Mitică Popescu – panica rece a unui zmeu fără voie şi Horaţiu Mălăele, surclasându-l pe Boy George...
Pozitivii (ironizaţi şi ei, cu fineţe, de către autor, ca o replică la maniheismul basmului clasic), Frumoasa şi Voinicul sunt, într-adevăr, frumoşi şi voinici, sunt şi corecţi, doar că, aşa cum se întâmplă de obicei, au mult mai puţină forţă şi elasticitate în expresie decât „răii”. În fine, Zâna lacului – Emilia Dobrin Besoiu are hazul ei, ridicolul ei dulce-tandru şi reuşeşte replicile cu cel mai mare succes la publicul de la „Luceafărul”: „Dacă nu ai relaţii...” (când îi dă Voinicului primul fluier ca s-o cheme în ajutor la nevoie) şi „Nu posed cantităţi nelimitate” (când îi dă Voinicului al doilea fluier). În ceea ce ne priveşte, în topul replicilor preferate pe primul loc s-ar plasa, poate, replica Împăratului, după şedinţa de petiţit eşuată a Frumoasei: „La următorul concurs vom suprima proba de recitare”...
