Am așteptat
Blestemul pământului. Blestemul iubirii ca pe un eveniment care să se adauge succesului celorlalte ecranizări după Liviu Rebreanu; am sperat să fie așa, pentru că genericul filmului alătură personalități de anvergură și, în primul rând,
Titus Popovici și
Mircea Mureșan. Efortul înălțării către o peliculă de excepție se simte continuu, în rigoarea urmăririi liniilor de forță preluate din romanul „Ion”, ca și în atenta păstrăre a dialogurilor, în dorința asumării ritmului amplu și a exactității analitice, aplicate variatelor medii din societatea timpului. Iar fidelitatea viziunii cinematografice e concepută nu cu modestă supunere față de litera cărții, ci cu îndrăzneală ivită din înțelegerea spiritului ei. Experiența bogată a scenaristului (Titus Popovici a colaborat la
Moara cu noroc a lui
Victor Iliu și a rescris pentru
Liviu Ciulei Pădurea spânzuraților, și-a ecranizat propria literatură
Setea și
Străinul, a creat special pentru ecran subiecte pentru genurile cele mai diferite, pentru monumentale evocări istorice și pentru western-uri, pentru meditația din
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte ori pentru dezbaterea din
Puterea și Adevărul) iluminează reconstituirea contorsionatelor destine din roman. În povestirea filmică se suprapun întâmplările imaginate, de altfel, simetric chiar în textul originar (nunta țărănească și cea a Laurei cu Pintea); iar episoadele secundare se reduc, fie lăsate ascunse în biografia eroilor (peripețiile tânărului fiu al dascălului ardelean, de pildă), fie translate către personajele principale (procesul împotriva lui Ion nu mai e declanșat de Simion Lungu, ci chiar de feciorul Tomii). Cadențele confruntărilor respectă ordinea solemnă a ciclurilor de viață din „Ion”, cu toate că unele accente cinematografice subliniază grav ori ironic evoluția câtorva caractere ― mai ales, ale acelora din cadrul familiei Herdelea.
Blestemul pământului. Blestemul iubirii năzuiește lucid către dimensiuni de frescă. Regizorul Mircea Mureșan încearcă, să integreze într-o structură și patetismul auster (demonstrat în
Răscoala), și tonul baladesc (adoptat în
Baltagul), și notațiile reunind sugestiile de atmosferă cu cele portretistice (precum în
Bariera ori în mai recentul său film de acțiune
Împușcături sub clar de lună). Cineastul dilată intervalul dintre momentele încrâncenate, de ciocnire a voințelor contrare: exploziile conflictuale se consumă destul de repede, deși ele mocnesc neîncetat, încovoind siluetele oamenilor care străbat mereu drumurile satului, ascultând „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Scenele de greutate ale narațiunii literare își dezvăluie rezonanțele cinematografice; în secvența nașterii la câmp, în cea a înmormântării Anei (aici se împletesc original ecouri din diferitele părți ale romanului) sau în cea a întâlnirii de dragoste dintre Ion și Florica, aparatul de luat vederi (operator
Ion Marinescu) izbutește să cuprindă amestecul teluric de instincte și de sentimente senin cristalizate, reușește să transfigureze firesc culorile pline de sevă ale naturii. După cum există și imagini disparate, risipite în cele trei ore și patruzeci de minute ale proiecției, ce încadrează plastic pașii și mișcările alerte, la horă, ori gesturile violente ale bătăilor, detalii de la piuă și din biroul notarului. De altfel, întreg spațiul filmic e în sine bine construit (decorurile sunt semnate de
Marcel Bogos); satul Pripas și „podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită”, ogrăzile și prispele cu podelele roase se reunesc în ambianța autentică de epocă. Iar cultul pentru expresivitatea sobră domină, de asemenea, alegerea peisajelor.
Mircea Mureșan acordă o importanță deosebită modelării portretelor cinematografice; în prim-plan revin strălucitor Ion (debutantul
Șerban Ionescu are statura eroului, trăsăturile dăltuite adânc și incandescența privirii) și Ana (
Ioana Crăciunescu parcurge cu acuitate și rafinament sinuosul itinerar tragic). Dar desfășurarea acțiunii lasă răgaz tuturor interpreților să-și rostească partiturile: de la
Petre Gheorghiu (umanizând blând încăpățânările lui Vasile Baciu) la
Octavian Cotescu (Zaharia Herdelea) în cuplu savuros cu
Tamara Buciuceanu (soția învățătorului), de la
Leopoldina Bălănuță (o Zenobie asprită de suferințe și sărăcie) Ia
Ion Besoiu (înrăitul și vicleanul popă Belciug), de la
Valeria Seciu (o impresionantă Savista) la
Jean Lorin Florescu (neliniștitul cârciumar Avrum). Acestor actori de renume ai ecranului nostru li se alătură, cu siguranță, alții mai puțin sau deloc cunoscuți cinefililor (precum
Valentin Teodosiu sau Ion Hidișan).
Echilibrul ecranizării se reflectă astfel și în alcătuirea judicioasă a distribuției; totuși, paradoxal,
Blestemul pământului. Blestemul iubirii nu are combustie interioară. Pare că regizorul a străbătut cu elevată concentrare și har etapele pregătitoare, dar a ajuns într-o stare de oboseală tocmai atunci când și-a realizat filmul. Procesul de creație s-a înfăptuit mental, însă, amânat îndelung (cineastul mărturisea că de cincisprezece ani așteaptă prilejul de a se apropia de „Ion”), și-a pierdut din puterea de a se fixa pe peliculă. Succesiunea secvențelor anunță dezlănțuirile dramatice, dar un ritm egal estompează participarea emoțională, iar reacțiile și atitudinile știute se înșiruie ilustrativ. Nenumăratele dificultăți, firești în cazul ecranizării unui mare roman, sunt rezolvate în proiectul gândit. Pe ecran lat (format ales, credem, neinspirat), lumea din paginile cărții se rarefiază însă; lent se întâlnesc protagoniștii acțiunii, iar grupurile de țărani martori apar într-o veșnică înțepenire artificială (și e din nou paradoxal, căci regizorul ar fi putut lesne să împrumute figurației fizionomiile personajelor literare scoase din centrul său de interes — Dumitru Moarcăș și Paraschiva, Floarea și Macedon Cercetașu, Trifon Tătaru etc.). Lectura în imagini a romanului lui Liviu Rebreanu acoperă astfel doar primul nivel al doritelor împliniri.
Frumusețea trăiește însă în descrierile de câmpuri înverzite și coline ruginii de toamnă, pe albul imaculat aI zăpezii sau în lumina puternică a verii; căci noblețea aspirației cineaștilor prinde contur liric și se decantează în compoziții expresive (îndeosebi în prima parte). Proba de maturitate și de exactă stăpânire a limbajului filmic devine elocventă — în special, în
Blestemul pământului confirmând încă o dată virtuțile recunoscute ale autorilor, vocația și pasiunea lor creatoare.
