Cinematografia românească stă, în bună măsură, sub semnul filmului istoric. La originile ei străjuieşte
Războiul independenţei. Tradiţia aceasta nu este, aşadar, de dată recentă, trebuia doar descoperită.
Că este aşa, o dovedeşte şi filmul lui
Virgil Calotescu, film care păstrează, în prima jumătate a titlului, o vizibilă influenţă a strămoşului. Diferenţa o dă însă unghiul de tratare:
Războiul domniţelor este într-un fel o parodie. Cum ar putea fi de altfel serios „un război al domniţelor”?
Însă, mai înainte de toate, chiar apariţia acestui film este un fapt semnificativ: din moment ce avem de-a face cu o parodie de film istoric, înseamnă că acesta există şi e bine consolidat. Apoi, nu trebuie să uităm că există şi un paradox al parodiei, paradox care rămâne — cel mai adesea — nerelevat. Aparent, parodia ar avea o funcţie distructivă, rolul ei fiind acela de a surpa din interior, imitând adică. Să fie însă chiar aşa? Mai degrabă efectul parodiei este unul tonifiant. Oare nu pentru că a fost parodiat de Topârceanu, e astăzi cunoscut Alexandru Depărăţeanu? Şi nu e chiar curios cum o onestă, onorabilă şi serioasă nuvelă a lui Duiliu Zamfirescu, deşi îl avea ca erou, nu l-a impus deloc pe nefericitul poet?
Marea voluptate a lui Virgil Calotescu în acest film este de a scoate în evidenţă o serie de locuri comune, de clişee ale filmului istoric. Este adevărat că nu în puţine cazuri este vorba de păcate încă neîntâlnite în producţia românească de gen, dar un proverb oriental spune că tatăl îşi bate copilui când îl trimite la izvor şi nicidecum după ce a spart ulciorul.
Războiul domniţelor are deci şi o menire didactică, dând o mulţime de aşa-zise „exemple negative”, atrăgând adică atenţia asupra unor pericole evitabile.
Războiul domniţelor are de aceea înfăţişarea unui glosar de şabloane. Cum o enumeraţie — chiar succintă — nu strică niciodată, iată acum şi câteva din clişeele pe care le dinamitează Virgil Calotescu şi Alecu Ivan Ghilia în acest film.
Este parodiată, mai întâi, însăşi structura filmului istoric, de o anumită factură, de obicei axat pe un război sau o bătălie, prezentate fie eşalonat, pe etape, fie doar în momentul decisiv. În loc de mari desfăşurări ostăşeşti, întâlnim în
Războiul domniţelor o armată muritoare de foame trecând operetistic prin Ţara Moldovei şi care va asedia o cetate apărată de câţiva ţărani, cam dedaţi la plăceri bachice. Titlul chiar dă o sugestie a climatului de parodie, un
Război al domniţelor neputând fi altfel decât galant şi cancanier.
Sunt apoi ridiculizate coincidenţele şi antinomiile aşa de des întâlnite în unele filme istorice: ţiitoarea principelui străin e blondă, fata din cetatea asediată e brună. Amorul blondei pentru un tânăr din tabăra adversă este serafic, alcătuindu-se dintr-o suită de angelice peripeţii, dragostea brunei este telurică. Ambele iubiri sfârşesc tragic, moartea celor doi parteneri ai „domniţelor” este anticipată de câte o îngropare de viu. Numai că în vreme ce tânărul lon e îngropat maiestuos de o ghiulea vrăjmaşă, trădătorul Ghindă va fi acoperit cu pământ în chip pedepsitor. Nu e uitat nici elementul „sexy”: într-un gros-plan vedem palpitând ademenitor sânul domniţei străine, aparatul întârziind cu vădită plăcere pe medalionul acolo aflat, iar în cadrul următor — tot un gros-plan — ochii lui lon se tulbură şi se dilată. Bineînţeles, asediaţii o urmăresc pofticioşi — sunt doar asediaţi, nu? — pe ispititoarea intrusă, prilej de vijelioase izbiri cu pumnii între ei şi îndrăgostitul curat la suflet şi sentiment.
Durerea paternă în faţa morţii năpraznice a fiului este de asemenea parodiată. Văzându-şi urmaşul în comă, bătrânul plăieş (
Ştefan Ciobotăraşu) exclamă melodramatic: „Ah!”, iar când acesta moare de-a binelea, întristatul părinte rosteşte în neştire: „Aşa! Aşa!”. Desigur tot cu asemenea rosturi vor fi fiind investite şi scenele de început (năvala tătărească seamănă până la a se identifica cu prăpădurile turcilor din serialul haiducesc al lui
Dinu Cocea) ca şi unele ecouri în coloana sonoră a leit-motivelor muzicale din epopeea dacă. Cam nelalocul ei este perindarea pe câmpul de luptă a unei misterioase femei în negru, însă această enigmă potenţează doza de taină pe care orice emoţie o are.
Dacă
Războiul domniţelor este o parodie de film istoric, aceasta se datoreşte în bună măsură nu numai regizorului, ci şi scenaristului Alecu Ivan Ghilia. Am menţionat câteva replici de efect; să mai adăugăm încă una: în momentul în care în interiorul cetăţii prinţesa străină şi junele oştean se sărută lung şi înfocat, afară, generalul comandant al oştirii declanşează asaltul cu o vorbă memorabilă: „Acum e momentul!”. Peste capetele celor doi, transportaţi de amor, se revarsă o ploaie de ghiulele, pietre, pământ, praf, etc.
Cei doi autori au ştiut să întreţină, cu o abilitate demnă de invidiat, o ambiguitate fundamentală pe tot parcursul filmului. Anume că niciodată nu eşti foarte sigur dacă e într-adevăr o parodie sau un film istoric „serios”. Se ştie însă că glumele cele mai bune se spun pe un ton grav, cu oarecare solemnitate chiar, contrastul fiind încă un element generator de comic.
Dar dacă nu e parodie?
Dar dacă am porni de la ideea iniţială a studioului şi anume de a face un film istoric propriu-zis, un film care să aducă pe ecran un fapt de vitejie străbună?
