REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Erupţia” - cronică de film


     
     Apărut în 1957, într-un peisaj cinematografic dominat de filmele sovietice, Erupţia este primul film regizat de Liviu Ciulei, complexă personalitate artistică, care, deşi cunoscut mai ales ca om de teatru, a arătat  că poate să stăpânească şi limbajul cinematografic în ce are el mai modern şi mai expresiv.
     Este cert că Liviu Ciulei a fost puternic atras şi de cinematografie, cum arată chiar filmografia sa, ca regizor sau actor şi scenograf în filmele epocii, semnate de Victor Iliu sau Jean Georgescu. “Veneam în spatele aparatului să văd cum se face cadrul. După care Victor Iliu a început să-mi împrumute cărţi de specialitate. Mi-a adus o carte a lui Edward Carrick, fiul lui Gordon Craig, despre scenografia de film. Iar Jean Georgescu mă lua şi-mi explica, mai mult prin gesturi, ce face un regizor. Era formidabil!”, îşi aminteşte Ciulei.
     Aşadar, înainte de a fi regizor, a semnat scenografia unor filme - Mitrea Cocor (1952, regia Victor Iliu), Nepoţii gornistului (1953) şi Răsare soarele (1954), ambele în regia lui Dinu Negreanu - şi chiar a fost actor: În sat la noi (1951, r. Victor Iliu şi Jean Georgescu), Nepoţii gornistului (1953) şi Alarmă în munţi (1955), ultimele două în regia aceluiaşi Dinu Negreanu. Desigur, roluri profund negative - chiabur, mardeiaş sau bandit terorist, aşa cum i se “cuvenea”, în acei ani, unui fiu de intelectual capitalist, tatăl lui fiind cel care a construit, pentru vocaţia lui artistică, Teatrul Nottara…
     E de mirare că în epocă i s-a încredinţat regia acestui film, Erupţia, şi mai de mirare este că i s-au lăsat foarte multe accente critice la realităţile epocii, celebrele “şopârle”, destul de abil plasate într-o poveste despre muncitori, întâmplător petrolişti. Dar, probabil, tocmai acest univers murdar la propriu, mult mai de jos decât orice muncă de jos (se forează, prin noroi şi sub pericolul gazelor de sondă, la peste 4000 de metri adâncime, iar spre ştiinţa noastră se poate chiar şi mai jos, până la 8000 de metri) şi prezenţa muncitorilor bine individualizaţi, devotaţi muncii lor, ar putea fi o explicaţie. O alta, cu siguranţă, este prezenţa şi debutul  Licăi Popescu, fiica lui Gheorghiu-Dej, măritată atunci cu ministrul Comerţului Exterior, Marcel  Popescu,  frumoasă şi bine filmată. 
     Şi, nu în ultimul rand, este dedicaţia cu care începe filmul, închinat centenarului industriei petrolifere româneşti. Dacă mai adăugăm şi un alt colac de salvare, care a fost scenariul scris de Petre Luscalov, un agreat al propagandei comuniste de atunci, mirările noastre au primit oarece răspunsuri, dar nu toate. Pentru că, în pofida tuturor acestor “alibiuri”,  filmul arată o realitate incompatibilă cu dezideratele ideologice de atunci ale partidului. Zona petroliferă este locuită de oameni liberi, care pot să plece şi să vină când vor, amintind, în mod clar, aşa cum sunt filmaţi în căruţele încărcate cu copii şi cu toate ale casei, de exodul căutătorilor de aur din westernurile americane, idee care se insinuează şi din filmările aşezării pe cale de a fi părăsită, asemănătoare cu satele-fantomă din Vestul îndepărtat, şi, nu în ultimul rand, prin uşa batantă a laboratorului Bicăi. Oamenii sunt dependenţi doar de existenţa petrolului. Iar petrolul devine un personaj la fel de important ca şi aurul din westernuri. Exploatarea sau non-exploatarea lui este hotărâtă de un specialist, care are nu numai curajul, dar şi posibilitatea să-şi impună profesionalismul. Parcă pentru a întări şi mai mult această independenţă a inginerului petrolist Andrei, regizorul a ales un neprofesionist, tot inginer - Jean Bart (coincidenţă de nume cu scriitorul), figură sculpturală, fără o dicţie prea bună, dar permanent cu mânecile suflecate, probabil în semn de solidaritate muncitorească. El devine legătura dintre cele două universuri - cel al petroliştilor şi cel al oamenilor de “bani gata” din care provine şi pretins eroina principală, absolventă de la IPGG (Institutul de Petrol Gaze şi Geologie), Anca (Eva Christian). Ea se va căsători cu inginerul Andrei, pe care tocmai l-a părăsit fosta soţie, Nina Manoliu (Lica Popescu), cunoştinţa ei şi a logodnicului său. O intrigă amoroasă palidă, care, graţie abilităţii regizorului, cedează întâietatea dramatică universului despre petrol şi oamenii lui. Normal! Oricât de bine, de tihnit şi rafinat este restaurantul, plin cu oameni modern îmbrăcaţi şi femei frumoase, cu perechi dansând elegant, sau interioarele în care se manifestă capricios frumoasa Nina - şi trebuie spus că aici Lica este bine în rol, probabil şi pentru că îşi interpreta chiar propriul  personaj (o altă şopârlă lăsată liberă) - totuşi acestea devin “nimicuri”, în comparaţie cu cele ce se petrec la schelele de la Ursei 3. Cel mult putem să apreciem că încărcătura dramatică de la schele este temperată, cu pricepere, de interferenţa cadrelor cu preocupările lumii de la oraş.
     Filmul e plasat într-o oarecare atemporalitate şi departe de “imperativele ideologice”. Singurul moment când aflăm cine este şeful de partid (Ştefan Ciobotăraşu) este atunci când trebuie salvată o viaţă. Totuşi avem într-adevăr un film muncitoresc de actualitate; poate să fie şi de actualitatea de atunci, dar şi cea de azi, care ne-a familiarizat cu problemele  închiderii unităţilor de producţie.
     În Erupţia, a fi sau a nu fi petrol la sonda unde se forează în disperare, iată adevărata problemă de care depinde viaţa zonei, problemă care îi preocupă pe toţi, de la oamenii din centrală la cei din şantier, şi care seamănă cu cea din dramele căutătorilor de aur, dependenţi şi ei în totalitate de găsirea preţiosului metal. Pe această tensiune colectivă, extrem de bine ţinută în mână de regizor, cu muncitori clar definiţi ca persoane particulare, fie Ion Ion (Costel Constantinescu) care învârteşte lanţul cu cheie la nesfârşit, sau soţia lui (Graţiela Albini) care îşi ia lumea în cap spre ceva mai bun, dar pe moment sfârşeşte cu osia ruptă într-un şanţ, se desfăşoară şi drama laborantei Bica (Lucia Mara Dabija). Eliberată după ce a ispăşit pe nedrept o pedeapsă pentru prostituţie, trecutul ei, deformat de un alt fost deţinut de drept comun (Bendict Dabija), pare o piedică de netrecut în făurirea unui viitor alături de Gore (Dorin Dron), care o iubeşte şi o stimează sincer. Din fericire, cei doi îşi vor putea întemeia o familie, ajutaţi şi de tovarăşii lor de muncă, mai ales după erupţia sondei, care asigură astfel viitorul tuturor.
     Nimic fals în ceea ce ar putea părea o melodramă, totul este extrem de sobru, chiar şi atunci când se folosesc unele elemente de gen, cum sunt încercarea de sinucidere a Bicăi şi accidentul lui Gore.
     Mai puţin utilă dramaturgiei filmului este moartea paznicului de la "Trust", care era singurul reprezentant. Sub aparenţa unor intrigi amoroase, filmul aduce astfel în discuţie probleme fierbinţi, cum ar fi intrarea şi ieşirea din închisoare şi salvarea foştilor deţinuţi (de drept comun) pe şantierele patriei, sau mai ales cele legate de găsirea şi exploatarea petrolului, “aurul negru”. În plus, se vorbeşte româneşte în mod firesc, cu câteva poante de limbaj, adorate de tineri, cum e “Suflete!”, modul de adresare al lui Gore partenerilor. De altfel, Dorin Dron, fostul sportiv, va face ulterior o carieră artistică în teatru, tot sub îndrumarea lui Liviu Ciulei.
     Imaginea (Grigore Ionescu) are o contribuţie esenţială în realizarea atmosferei selenare a zonei, în nuanţele rafinate de griuri, cu puternic contrast alb-negru, cum e scena de început, cu toate că sondele de petrol sunt cele mai nefotogenice obiecte posibile. Aici ele devin chiar picturale. Ştie să descopere detaliul cel mai semnificativ, chiar dacă exagerează puţin cu planurile-detaliu, dar investeşte spaţiul cu o funcţie dramatică. Departe de a constitui un simplu fundal, peisajul acţionează ca un veritabil personaj în desfăşurarea dramei colective şi a istoriilor individuale”, remarcă George Littera (1989, Secolul cinematografului).
     Montajul “taie” exact unde trebuie să creeze o continuitate pe un contrapunct, iar muzica e, poate, prea expresivă în unele momente.
     Am revăzut filmul graţie unei discuţii avută recent cu fratele meu, inginer petrolist, acum pensionar, mândru şi azi de apartenenţa la această breaslă, care a adus unele informaţii de specialitate, cum ar fi că am fost, la un moment dat, pe al treilea loc în lume, după SUA şi Canada, în materie de export echipamente petroliere şi nu numai. “O tempora! O more!”
     Trebuie să mărturisesc şi că la prima vizionare, în cinematograful de cartier, pitoresc şi cam ponosit, dar plin de spectatori, şi mirosind igienic a motorină, dată pe duşumele de lemn, impresia a fost puternică şi de neşters. Fireşte!
     Filmul este viu şi respiră prin tot ce  înseamnă el: actorii, scenariul, imaginea, regia, muzica şi montajul, ca un adevărat western. Filmul poate fi văzut pe youtube.com.
 
(23.06.2014)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, eruptia, film romanesc, filme de ieri vazute azi, lica gheorghiu, liviu ciulei

Opinii: