Sub acest titlu de o frumusețe ciudată și tristă: Să mori rănit din dragoste de viață ― o temă la care cinematografia noastră s-a oprit des, nu întotdeauna cu rezultate artistice la fel de bune, dar mereu cu respect, mereu cu adâncă afecțiune față de acei tineri care, în anii negri al fascismului au știut să vadă prin orizonturile înnegurate și au ales o cale pe cât de periculoasă, pe atât de măreață. E vorba, bineînțeles, de luptătorii din ilegalitate care iubeau atât de mult viața demnă încât și-au riscat viața biologică. Filmul nostru, cum ziceam, i-a arătat de multe ori. Adesea reduși la scheme și ritualuri. De câteva ori: vii și fosforescenți. Așa s-a întâmplat în Duminică la ora 6 — o, cum gemeau și cerul și pământul când Irina Petrescu cădea, zvâcnind, răpusă de glonț. Câtă uimire inunda obrazul frumos și inteligent al actriței în acel moment care este, fără îndoială, și un moment de antologie al cinematografiei noastre.
Pornind de la scenariul lui Anghel Mora, respectiv Mihai Diaconescu, tânăr și dotat regizor, ― l-am aplaudat cu insistență în finalul său studențesc, iar acum îl așteptăm cu un oarecare trac, fiindcă e un nume pe care am pariat, — Mircea Veroiu reia o temă cunoscută, dar departe de a fi epuizată. La al treisprezecelea film, Veroiu pare a se fi despărțit, nu știu dacă definitiv ― dar deocamdată ― fără rabat — de o anume estetica a distanțării (un anume soi de bressonism), care, nu neg, poate fi o modalitate, (a dovedit-o la debut), dar nu când te apropii de subiectele maximei implicări, cum a fost, răscoala din 1907, în speță Mânia. După 13 ani — iar 13! ― ceea ce cu un mic artificiu de calcul ar însemna anul și filmul ― detaliu deloc neînsemnat fiindcă atât de dorita maturizare nu se poate face decât în mers, deci după 13 ani, fără goluri, ani laborioși de căutări în diverse direcții (uneori chiar nu pe firul vocației) cu aparența calmului ― dar ce artist ― poate fi în mod real „calm”? ― Mircea Veroiu, sub privirile noastre admirative, nu-și suportă destinul ci și-l croiește. Nu e nici o îndoială un destin excepțional.
De astă dată meritul cineastului este de a restitui o serie de fapte cunoscute (inadvertențele ținând de câțiva ani în plus sau în minus au fost semnalate, pe drept, dar aici e vorba de climatul unui deceniu, nu de un hronic). Prin urmare: o uzină de armament sare în aer în momentul solemn în care ocupantul german se pregătește să taie panglica inaugurală; un personaj important trebuie scos din închisoare; sub ochii poliției trebuie, deci, pregătită — cu câtă ingeniozitate evadarea... O serie de fapte știute ne apar de astă dată învăluite într-o lumină de maximă prospețime, datorită felului în care sunt repovestite, arătate, înlănțuite, contrapunctate, nimbate. Colorate, aș adăuga, deși pelicula este alb-negru, pentru a se adecva epocii, dar câte semitonuri între extreme (imaginea: Doru Mitran), câtă nuanță, câtă reverberație în albul unei dimineți arsă de soare, când doi băieți, beți de fericire, — au și pentru ce! sărbătoresc primul triumf al cauzei lor, al prieteniei lor, de aceea gonesc pe bicicletă pe poteci, prin luminișuri, prin păduri invadate de lumină. Cât mister în forfota neagră a unei nopți de cumpănă (matematica umbrei; logaritmul razei) în fojgăiala primejdiilor când vătuite, când amplificate de beznă. Muzica (Adrian Enescu) se strecoară după umbre ca un fir subțire, friabil, șovăielnic. Zgomotele (coloana sonoră: ing. Silviu Camil) bufnesc spăimos și fiecare decibel riscă să anunțe primejdia supremă. Între alb-negru, o revărsare de culori pe care numai sărăcia vocabularului le numește gri dar câtă poezie în rulota exuberant cenușie locuită de Lola, respectiv o Tora Vasilescu interpretând o ciudată femeie: când vampă, când maternă, când madonă, când trapezistă, când mare doamnă, când fată bună, când soră...
Într-o distribuție excelentă în totalitatea ei, se decupează Claudiu Bleonț și Gheorghe Visu, în același timp extrem de diferiți și extrem de asemănători, el, Bleonț, el studentul, el „tinerețea rănită și îngândurată” sosia unui comic, Harold Lloyd; el numai ingenuitate, el care are oroare de durere fizică, dar el e cel care, înfrângându-și oroarea, provoacă unul dintre cele mai patetice și mai convingătoare finaluri de film autohton... iar alături, Gheorghe Visu. În contrast cu candoarea prietenului său, tânăruI actor ne arată obrazul — brăzdat prematur — al unui ins uns cu toate alifiile. A fost hamal, a fost student, a fost circar, dar iată că circarul încetează brusc jocul de-a cabotinul și jocul de-a aventura și el, omul salturilor mortale, care își riscă în fiecare seară viața de dragul spectacolului — și poate al aplauzelor — înțelege la lumina orbitoare a unui sentiment intens (prietenia, prietenia totală între doi bărbați; căci ea e matca subiectului), că viața nu e un spectacol și că există, cu adevărat, motive pentru care merită să riști tot.
Un film în același timp de acțiune (suspens) și de atmosferă: atmosfera unei gări (o gară cu o nedeslușită neliniște izbucnită din primul cadru: un băiat e bătut crunt, bătaia e filmată cu gesturi retezate (camera se mișcă precum pumnul); cruzimea n-are îngrădiri, n-are legi; „nu-i ăsta” — zice o voce din off — cu alte cuvinte: ei, și ce dacă nu-i? o gară, altă gară, o gară de provincie, într-o încremenire rău prevestitoare); atmosfera unei cârciumi unde va răsuna prima oară parola, o frază muzicală dintr-o romanță de epocă. O vom reauzi de multe ori pe parcurs, de fiecare dată în altă tonalitate, dar acum, la început, câtă comică strădanie Ia tuciuriii lăutari ca să reconstituie acel mult citat „aprinde-mi o țigară!”; atmosfera unui bal popular, în 1930 (și cât? — ultima cifră rămâne indescifrabilă!), balul simbriașilor publici: charleston, cocarde (de astădată cu față dublă), fete cu pălărioare, băieții cu pantofi bicolori (costumele Hortensiei Georgescu așa cum au fost întotdeauna atotsugestive), iar sub voioasa zarvă, la nivelul apelor freatice, temerile, tensiunea, ciocnirile unui alt „joc”, jocul unei Istorii care-și croiește drum, deocamdată clandestin; atmosfera sugerată de o scenografie (Nicolae Șchiopu) în care cetățuia-depozit cu geamlâcurile ei, cu liniile ei de vagonete, cu enigmatica ei pasarelă, este, fără îndoială, un personaj; atmosfera unei epoci sugerată de documentele ei filmate (fragmente de jurnale, secvențe din pelicule celebre): de exuberanța cinematografelor de cartier: între două proiecții — „revista” și cupletele de rigoare; străzi prăfoase, prăvălii dispărute („Ocaua mare”), trenuri pierdute parcă pe linii răzlețe (un vagon e un vagon, dar ce este, un vagon într-o atmosferă întinsă ca un arc, un vagon plin ochi de manechinele unui magazin de confecții, mai ales când trenul se oprește brusc, mai ales când inspectorul cere să se tragă ușa, (excelent Marcel Iureș, în trufia lui niciodată șarjată), mai ales când toți acești oameni de carton se prăvălesc peste niște politiști surescitați.
Lui Veroiu, „impasibilul”, îi priește emoția cenzurată inteligent, cronometrată riguros (montaj Mircea Ciocâltei), extrasă nuanțat din fiecare personaj, oricât de pasager (Mariana Buruiană — oval imaculat, Dragoș Pâslaru — oțel și încleștare colțoasă, Cornel Revent — flască obediență, Valentin Voicilă — sub impusa degajare pumni strânși, dinți încleștați, privire laser).
Ne aflăm în fața unui film de marcă. O temă majoră transformată în rezultat major.
Un film util „din toate punctele de vedere” se dovedește — a câta oară? — că nu se poate ivi decât printr-un singur miracol: talentul.
