― Să mă iertați, Ernest Maftei, dacă am să încep cu o întrebare pe care mi-am pus-o de foarte multe ori și mărturisesc că nu i-am găsit răspunsul cel drept: dumneavoastră ați jucat cel mai adesea roluri secundare. Cum — că aici vine întrebarea ― reușiți din acel rol secundar să faceți unul de prim-plan, unul care se ține minte orice-ar fi?
― Uite cum e treaba: mai întâi că eu îmi iau meseria foarte în serios. Nu glumesc cu ea. Asta ar fi o explicație... Da' spune, dumitale nu ți s-a întâmplat să cunoști o mulțime de oameni, cu unii să stai mai mult, cu alții numai o oră și tocmai pe cel cu care ai stat numai o oră să-l ții minte? Uite-așa cred eu că e și cu rolurile. Eu zic că nu există roluri mari și roluri mici. Există oameni. Da' și cu oamenii e o treabă. Poți să cunoști un om de ani de zile, dar să nu-l cunoști cu adevărat până nu-I prinzi la un moment de sinceritate în care-ți dă replica-cheie. Până atunci nu-I cunoști. Că oamenii nu se lasă descoperiți ușor. O fi având fiecare replica lui cheie, fie că știe sau nu de ea, dar nu ți-o încredințează cu una sau cu două. Și personajele sunt la fel, să știi. Și ele au replica lor cheie. Și trebuie să stai multă vreme cu ele să le-o dibui... Mata știi de ce-am făcut eu teatru?
― Din dragoste pentru teatru, nu?
— Sigur că din dragoste, dar nu numai. Făcând teatru, am aflat și secretele scrierii unei piese de teatru.
― Ați și scris...
― Am scris eu una mare ― ca întindere vorbesc, să nu crezi că mă laud ― „Răzeșii lui Bogdan”. Eroii sunt din satul meu, și i-am numit pe numele lor și i-am făcut așa cum știam eu că sunt... A avut succes piesa, peste tot în țară, da' Ia noi în sat nu-ți închipui mata ce-a fost!... În afară de piesa asta, am mai scris și altele, într-un act. Da' de-o vreme-ncoace nu mai scriu nimic. Parcă mi-a murit autorul…
― Dar, spuneți-mi, dumneavoastră care jucați mai tot timpul muncitori și țărani, cum faceți de unul nu seamănă cu altul?
― Da' ce, oamenii seamănă unul cu altul?... Eu pot să-ți spun cum îmi fac un personaj pentru film. Unu' de-ăsta, secundar. Ca și cum aș fi autor. Îl completez. Se vede că vine și autorul din mine la personajul respectiv. Ăsta-i tot secretul, cred eu.
Gabrea, când lucrez cu el, are obiceiul să-mi spună: „Bădie, ia-I și umanizează-l!”.
Sergiu Nicolaescu are altă vorbă. El zice: „Fă-l așa, să i se vadă și a treia dimensiune!” L-am tot întrebat eu cum e cu a treia dimensiune, dar n-am aflat... Și pe urmă mai e ceva cu rolurile astea secundare: filmul nu-i ca teatrul. Filmul aduce totul în prim-plan. În teatru, un rol mic poate să se piardă. În film, tocmai, dimpotrivă, câștigă. De câte ori n-am văzut în filme un erou principal care se vede de la început până la sfârșit, dar se-ntâmplă să-l ții minte taman pe altul care apare o clipă. Prim-planul!... Acuma eu, de fapt, sunt contra prim-planului. Filrnul nu-i fotografie. Prim-planul are rostul lui numai cât să te fixeze în mintea spectatorului. Restul, trebuie să-I faci tot tu. Să-ți gândești de la cap la coadă chiar apariția de-o clipă. Arta noastră e creier, zic eu. Că talentul tot nu și-a găsit definiția completă... Trebuie să știi cu mintea cine-i omul acela, de ce spune el ce spune, cum de-a ajuns într-o situație sau alta, biografia, ce mai!... Și eu îți mai spun matale ceva. În arta noastră, contează al dracului autenticul. Dacă vii cu un moment de autentic, acela se vede și rămâne. Dar autenticul acela nu tot din cunoașterea biografiei omului se trage?
― A personajului adică...
― A omului, că și personajul tot om îi. Uite, să-l luăm pe Nichifor din
Puterea și Adevărul. În film, el apare foarte puțin, nu? Dar te întreb, omul ăsta, în anii aceia, n-a avut și el același rol ― în viață, nu pe film — ca și ceilalți? Nu avea și el o biografie legată de a celorlalți? Și nu trebuiam eu să-i găsesc toată biografia pentru ca să-l fac priceput numai din câteva vorbe? Eu cred — da' vezi să nu sune a laudă, că nu-i, e realitate ― că pot strânge biografia unui om în câțiva metri de peliculă... Să-ți mai dau un exemplu. Am avut, la
Vifornița, o filmare foarte frumoasă, chiar la început. Am filmat noi, totul a mers bine, am spart și sticla de șampanie, ne-am felicitat, dar mie nu-mi era sufletul împăcat. Mai ales că era vorba de o secvența foarte importantă pentru blografia personajului și-mi era jale să nu iasă bine. Mă văd ei așa, cam îndoit, și încep să mă întrebe: „Ce-ai bădie, că uite, am filmat 72 de metri, a ieșit bine...” „Bine, pe dracu”, am zis, și i-am rugat s-o refacem. Știam eu că nu-i bine. Pe urmă am refăcut-o, acuma, da, acuma a ieșit.
― De unde, cum ați știut că nu-i bine?
― Vezi, un actor trebuie să aibă ― nu știu dacă știi, că asta se vorbea acum vreo 30 de ani ― un al doilea Eu. În momentul în care sunt pe scenă sau filmez, se-ntâmplă ceva foarte curios: undeva, departe, mă aflu eu, Maftei, care mă uit la omul de pe scenă sau din fața aparatului de filmat. Dacă mă uit și nu-l văd, știu că nu-i bine. Asta o spunea foarte bine Lovinescu în „Criticile” sale. Eram elev când am citit și a început să mă preocupe problema. Mai apoi am descoperit pe pielea mea că așa e. lar azi, când sunt pe scenă, știu că nu-mi iese, dacă eu, Maftei, nu sunt în același timp și sus Ia galerie să mă văd.
— Mi se pare că v-am găsit și eu replica-cheie, deși nu se Ieagă direct de ceea ce spuneați acuma. Dumneavoastră, cum spuneți personaj, spuneți om. La dumneavoastră om și personaj par a fi totuna.
— Păi, sunt totuna! Demult mă obsedează ideea asta că oamenii și personajele tot de viață țin. Și când se întâmplă să nu fie așa, nu-i bine pentru personaj... Se vede că tot din obsesia asta a mea mi s-a tras și o piesă pe care-am scris-o mai demult. Numai finalul îmi Iipsește să fie gata. Îi zice: „Personajul principal”. Dar tocmai el, personajul principal, e cel mai mic. Nici n-are text. Și totuși, el e cel mai important. El e Omul...
— Nu vreți să-mi spuneți despre ce e vorba?
— Ba cum nu. Am plecat de la ideea că oamenii mor, dar personajele niciodată. Ele există de când e lumea până-n zilele noastre. lar menirea lor este să-I învețe pe om să fie om adevărat, să-I învețe să fie mai bun. Ei, în piesa mea toate personajele astea se revoltă, și nu mai vor să se urce pe scenă, că s-au săturat. Ele de când lumea tot spun oamenilor „nu mai fiți răi, fiți buni”, „nu mai fiți urâți, fiți frumoși”, iar oamenii, în sală, râd, aplaudă și pleacă acasă și fiecare face cum îl taie capul. De aceea se revoltă personajele și nu mai vor să apară în fața oamenilor. Numai acela principal nu se dă bătut. El a tăcut tot timpul, da' încă se gândește că mai poate să-i învețe pe oameni câte ceva, că poate-poate într-o zi o să-I și asculte... Știi mata de ce am renunțat eu la profesia de învățător? Pentru că aș fi învățat doar un singur sat. M-am făcut actor, pentru că actorul e tot un învățător. Un învățător cu o mai mare rază de activitate.
— Știți ce multă lume vă iubește? Mai ales colegii... și cei mai mulți spun că vă iubesc pentru modestia dumneavoastră nemăsurată.
— Nu e bine să spui asta. Cum zici modestie, e de laudă și nu-i a bună... Eu îs țăran și mi-a fost dat să mă fac actor. Țin minte timpurile acelea când băteam țara cu Teatrul Poporului. Se întâmplase atunci ceva. Veniseră la putere oameni simpli, oameni curați. Și noi eram tot dintre ei, unii. Știți cum se uitau la noi actorii ceilalți? Ca la niște copii. Poate că și eram... Da' dacă eu am ajuns în meseria asta, nu vreau să fiu respectat eu, ci meseria. Dac-aș fi fost învățător, acum, la 53 de ani, tot satul m-ar fi salutat cu respect, aș fi avut cea mai frumoasă gospodărie din sat... Ca actor...
— Actorul e și el învățător, spuneați. Deci într-un fel tot asta ați ajuns. Și după câte știu, aveți și o gospodărie la țară...
— Am. Pentru că în orele Iibere sunt agricultor. Fiecare artist, în orice domeniu s-ar afla el, are și o a doua pasiune. Eu cred că pasiunea asta se creează din copilărie. Adică vine din copilărie. Dacă omul e născut la oraș, îl trage ața către cine știe ce trăznaie i s-a întipărit lui în ochii de copil. Eu, dacă-s țăran, pot să nu văd pomii în floare? Să nu-ngrijesc vița de vie?... De fapt, omul numai în mijlocul naturii se împrospătează, se încarcă de altă energie…
— Tare multe trebuie că știți despre oameni...
— Ei, și eu ca omul... Știu ce-am văzut. Am văzut oameni cu zece diplome mai proști decât văcarul din satul meu. Că numai atunci când cultura se întâlnește cu inteligența e bine de om. Dar dacă vine cultura peste prostie, face mai rău. Face rău de tot... Omul... știi cum e cu omul ? Numai acela e om care poate prinde ceru-n brațe, da' să nu desprindă tălpile de pământ. Că dacă-s și tălpile tot acolo, nu-i bine. Și-n artă e așa, și-n viață — că doar ziceam că tot una-i... Omul… Mai are în el omul ăsta și iubire, și ură, și frică, și toate-s una, să știi mata... Ce iese din iubire și din ură, hai să zicem că mai știm. Dar cu frica... De cine se teme omul mai mult, dacă nu de el? Orice poate face și spune, dar el nu știe asta și se teme că ceva poate să sune urât, că ceva poate să fie necurat...
— Toată lumea vă știe vesel, mucalit, „pus pe șotii”. Dar eu mă uit la ochii dumneaveastră și parcă unul plânge și altul râde. Și parcă un Maftei îl ascunde pe alt Maftei. E o privire care se apără...
— Ei, dacă tot ai zis bine treaba asta cu privirea care se apără, hai să-ți mai arăt o dată cele două poze. Cea de la 17 ani și cea de acum și să-ți spun ce nu ți-am spus la început. Uite-aici: (fotografia de la 17 ani) — …eu pe timpul ăla ziceam că în 1973 o să iau premiul Nobel. De ce tocmai premiul Nobel, nu știu. Da' ca să vezi cât de încrezut eram! Că se vede și pe privire. Dincoace... (fotografia recentă) — …privirea asta este a celui care n-a luat premiul Nobel. Pricepi? Mata spuneai că e o privire care se apără. S-o fi apărând de tristețea pe care i-o dă gândul ăsta... Da' nu-i timpul pierdut. Eu trăiesc o sută de ani.... Sunt foarte sănătos. Dacă mintea nu se-mbolnăvește și sufletul, celulele fac față… și să mai știi că din fire sunt un tip vesel. Foarte vesel.
— Așa zice toată lumea. Așa o fi.
