Filmul are 23 de minute şi a fost realizat în 1914 de către Octav Minar. Este considerat primul documentar despre Eminescu şi îi datorăm readucerea în actualitate lui Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu care au descoperit această valoroasă piesă de tezaur la Arhiva Naţională de Filme. În prezent este integral recondiţionat şi poate fi vizionat pe internet.
Premiera a avut loc pe 31 ianuarie 1915 în sala Ateneului Român, ocazionată de o serată eminescieană, onorată de prezenţa unor personalităţi ale lumii culturale din acea vreme ca Barbu Ştefănescu-Delavrancea, George Enescu, Maria Ventura şi Victor Eftimiu, care au şi luat cuvântul. Documentarul s-a bucurat de succes, fiind prezentat ulterior, pe 14 februarie 1915, la Casa Şcoalelor, iar pe 9 noiembrie la cinema „Palace” - evenimente consemnate în epocă de către ziarele „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Viitorul”, „Universul”, „Rampa” şi „Cronica Moldovei”.
La câteva decenii de la dispariţia lor fizică cei trei deveniseră onorabile personaje de legendă aşă că Octav Minar, pseudonimul literar a lui Octav Popovici (1886-1967), evident un admirator, bun cunoscător al operei şi vieţii poetului şi apropiaţilor lui a reuşit această performanţă: să facă un film despre Eminescu, Veronica şi Creangă în absenţa cvasi totală a unor documente biografice solide.
Filmul este ingenios conceput pentru a acoperi practic lipsa unor date de arhivă despre viaţa protagoniştilor. Realizat parcă după un decupaj urmărit cu grijă, el are trei episoade scurte, dedicate fiecăruia, şi alcătuite astfel: un insert care prezintă momentul, urmat de o imagine foto sau o secvenţă filmată. Prezenţa lui Victor de Bon, unul dintre operatorii itineranţi ai celebrei case de filme franceze “Pathe”, este mai mult decât benefică. Maestru incontestabil al mişcărilor de aparat, operatorul francez ne oferă unele dintre cele mai expresive panoramice asupra unor locuri oarecum familiare nouă (cel puţin ca informaţie), dar mirifice în obiectivul lui de Bon, imaginea părând a se dilata ca să devină încăpătoare pentru frumuseţile descrise.
EMINESCU
După un insert despre “prietenia sfântă” dintre cei doi scriitori şi localizarea mănăstirii Agapia, aparatul poposeşte iniţial într-un panoramic scurt în satul Ipoteşti, dar după un nou insert ,“Casa părintească”, un panoramic lung ne prezintă casa de la Ipoteşti, locurile natale şi pe ţăranii care îşi dezvelesc capul, salutând echipa de filmare. După insertul cu “Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi unde a stat Eminescu la şcoală” urmează filmarea ei, inclusiv a oamenilor din acel moment. Prezenţa oamenilor epocii, mai ales a femeilor în rochiile de la începutul secolului al XX-lea, aduce poezie şi viaţă.
Magia evocărilor urmează într-un ritm propriu, desăvârşind personalitatea lui Eminescu printr-un mixaj al evocărilor din inserturi, cu fotografii şi cu dătătoarele de viaţă panoramice sau scurte travelinguri. O splendidă panoramare a Iaşilor urmează insertului “Atras de frumuseţea Veronicăi pe care o cunoscuse la Viena, Eminescu se stabileşte în 1874 la Iaşi “oraşul de glorie şi de sacrificii” cum îl numeşte în scris poetul”.
Regizorul Octav Minar (îl putem fără îndoială numi aşa) punctează şi alte momente din viaţa poetului: înfiinţarea la Iaşi a societăţii literare “Junimea”, oferindu-ne şi tabloul festiv al membrilor ei; numirea lui Eminescu ca “director la Biblioteca Centrală dela Iaşi”,menţionând că “Azi (adică în 1914- n.ns) acest local e ocupat de facultatea de Medicină” care e fimată frontal cu oamenii epocii; schimbarea lui Eminescu de la direcţiunea bibliotecii, după care “a fost câtva timp profesor de germană la Institutele Unite” de la Iaşi”, clădiri de asemenea filmate frontal. Ne sunt prezentate în ordine cronologică şi fotografiile, azi binecunoscute, ale poetului: “la vrâsta (cf. ortografiei originale, archaism - n.ns.) când a scris cele mai frumoase pagini”; “Poetul în puterea vrâstei” şi un portret necunoscut al lui de la sfârşitul vieţii.
O filmare statică după “Caietul de Cursuri al poetului la Universitatea din Berlin”, “Manuscrisele lui Eminescu păstrate la Academia Română” în număr de 30 de caiete”, dar şi fotografii cu “Maica Olimpiada Iuraşcu, mătuşa poetului, care a îngrijit de soarta lui Eminescu” şi cu “Arhimandritul Ioachim Iuraşcu moşul poetului care l’a ajutat mult pe Eminescu în străinătate”- întregesc pe cât posibil clipele de viaţă ale poetului.
După ce menţionează colaborările lui “la ziarele “Curierul de Iaşi, “Timpul”,”Fântâna Blanduziei” şi la revistele “Familia” şi “Convorbiri literare”, Octav Minar dedică un insert şi celebrelor de tristă pomenire versuri :”Unde’s şirurile clare / Din viaţă să le spun…/ Ah! organele’s sfărmate / Şi maestru e nebun..” Acestea sunt urmate de o foarte scurtă prezentare (aproape o imagine subliminală) a unei fotografii necunoscute a poetului, amintită mai sus, în care el apare într-o stare mai mult decât jalnică, părând a fi fost realizată la azil.
Fără a menţiona nimic despre dramaticul sfârşit de viaţă al poetului şi nici înmormântarea lui, Octav Minar dedică mai multe secvenţe gloriei lui postume, începând cu o filmare lungă şi statică a mormântului de la Belu, plin de flori şi coroane. Urmează “Parcul de la Dumbrăveni, unde un admirator al lui, Prinţul Ghica, a rădicat un bust”, apoi “Bustul”, “Inaugurarea” – o poză de grup, “Bustul lui Eminescu din Botoşani” şi, desigur, “Bustul lui Eminescu din grădina Ateneului Român”
VERONICA
Episodul dedicat Veronicăi este mai scurt, dar realizat cu aceeaşi grijă pentru ce trebuie să cuprindă un documentar. Un prim insert arată că
”Veronica Câmpeanu s’a născut în Năsăud,într-o casă modestă de meseriaş, în noaptea Învierii 1850”, iar o poză, puţin mediatizată, ne prezintă o femeie deosebit de frumoasă şi de mândră. După care alt insert menţionează că “Tata murise, încât biata mama (Ana Câmpeanu) a plecat la Iaşi, crescându-mă şi dându-mi o aleasă învăţătură”, iar poza care urmează este a unei femei în doliu, delicată şi foarte asemănătoare cu silueta celebră a poetei.
După care viaţa începe să curgă: “Profesorul Ştefan Micle se înamorează de Veronica la examenul de baclaureat” şi o poză de grup, în care feţele abia se dinsting, ni-l arată pe profesor în mijlocul elevilor. Regizorul descoperă “Casa Veronicii” şi “Casa unde a stat Veronica şi Ştefan Micle la Iaşi”, pe care le imortalizează pe peliculă. Urmează evocarea şi filmarea altor locuri îmbibate de amintiri: ”Banca din grădina unde se întâlneau îndrăgostiţii”, “Grădina publică din Iaşi, Copou, unde:Veronica Micle avea dese întâlniri cu Eminescu”, “Teiul care sub rămurele (le - n.ns) sale adăpostea iubirea celor doi poeţi”, însoţite de versuri ale Veronicăi şi Eminescu. O menţiune specială merită “Plopii din Tg.Neamţ care i-au inspirat lui Eminescu versurile “Pe lângă plopii fără soţ (…): Este filmată strada unui de târg de provincie şi oamenii care merg grăbiţi, dar care este străjuită de nişte plopi uriaşi, nemaivăzuţi şi de aceea dătători de inspiraţie. Sfârşitul vieţii poetei este anticipat cu delicateţe de insertul “La mănăstirea “Varatec” Veronica îşi petrecea vacanţele” urmat de filmarea mănăstirii, după care unui alt insert “Mormântul poetei la mănăstirea Varatec” îi este dedicată imaginea adecvată.
CREANGĂ
Episodul începe cu un panoramic pe locurile natale până la casa părintească din Humuleşti, pe care o filmează clar.”Şi locurile care înconjoară satul nostru încă’s vrednice de amintire. De sus din Humuleşti, vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţa de oameni, din aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor” sunt salutate de un alt frumos panoramic. Suntem introduşi în atmosfera locurilor prin valorificare volumelor arhitectonice ale “Mănăstirii Neamţului, altădată fala bisericii române, şi a doua visterie a Moldovei”, apoi a Văratecului “unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă”, trecând apoi graţie unui alt frumos panoramic peste văi şi dealuri spre a poposi la “Familia lui Creangă”,la “Sora lui Creangă”, filmată cu un copilaş lângă ea.
Aflăm că”Eminescu face cunoştinţă cu povestitorul Creangă în vestitul local de petrecere “Trei Sarmale”din Iaşi”. Deja în 1914 acesta nu arăta prea bine, ca şi uliţele desfundate din jur. Trecem apoi la ceva mult mai plăcut când ne este arătată: ”O pagină dintr-o carte pe care Creangă a scris “Dăruită mie de dl.Eminescu eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor, 1878”
Filmarea turlei bisericii din Broşteni după insertul care ne spune că acolo “în ziua de Paşti le-am tras un “Îngerul a strigat!” de au rămas babele din sat cu gura căscată, iar fetele numa’şi au ghiontit una alteia, văzând ce poate acum Nică a’lui Ştefan a Petrei”, crează o iluzie aproape perfectă a retrăirii momentului povestit.
Este găsit şi filmat şi “Nicu Torcălau, prietenul şi colegul de şcoală a luiCreangă” care îşi scoate căciula spre a-i saluta pe oaspeţi, apoi o imagine picturală o imortalizează “La fântâna din Humuleşti, (pe) sora lui Creangă cu nepoţii”, în timp ce bărbatul familiei foloseşte de zor cumpăna fântânii.
Câteva secvenţe sunt dedicate bojdeucii “lui Moş Creangă din Iaşi, căci aşa îşi botezase el locuinţa de vară, de earnă, de veselie şi de durere”. Aparatul face înconjurul casei , poposind în: ”Ceardacul din faţa bojdeucei”, ”Ceardacul de din dos al bojdeucii unde Eminescu a scris DOINA”, “Interioroul odăei din bojdeuca lui Creangă cu diferite obiecte”, “Celebra vatră cu Hornul unde dominau cele 20 de pisici ale lui Creangă; unde Eminescu ferbea vin cu zahăr şi cocea castane earna”. Toate sunt cam dărăpănate, dar stau încă în picioare, răspunzând astfel la întrebarea “Ce a mai rămas azi din această căsuţă istorică?”
Prezentând portretul singurului fiu al “scriitorului, Căpitanul Creangă, cu soţia sa”, Minar reuşeşte, premeditat sau nu, o antiteză tristă: în timp ce casa părintească se dărâmă, falnicul căpitan şi consoarata-i strălucesc în mare ţinută de gală.
Cu fotografia de la Slănic din 1885 şi cu ultima lui poză, se încheie episodul dedicat povestitorului moldav al cărui mormânt din cimitirul “Eternitatea” din Iaşi ne este arătat împodobit cu flori.
Cei care au postat filmul pe internet au scos însă scenele lirice dedicate unor poeme eminesciene, precum şi “Poeziile şi versurile poetului (însufleţite)” Astfel doi actori profesionişti străini, Stacia Napierkowska şi Aldo Fini, “înterpretează” un fragment din “Înger şi demon” în stilul epocii filmului mut, ceea ce aduce un farmec în plus vizionării. Se pare că aceste imagini ar fi fost copiate din filme de ficţiune străine, de unde ar fi fost luate şi imaginiile din Veneţia şi Egipt.
Eminescu, Veronica, Creangă este un documentar preţios pentru că are tot parfumul primelor pelicule realizate de operatorii pasionaţi ai Casei Pathe, care, după cum am văzut în cazul lui Victor de Bon, au înţeles perfect intenţiile regizorului. Dar în afară de valoarea lui istorică şi artistică, el prezintă şi un interes pur documentar pentru cercetătorii istoriei literaturii române.
Dan Toma Dulciu a descoperit, de asemenea, o fotografie inedită în care apar Eminescu, Veronica, Caragiale şi Vlahuţă la Bucureşti. Povestea acestei fotografii poate fi citită pe
certitudinea.ro