​Elogiul

     Cronica muzicii – Flăcări pe comori
     Într-o vreme când autorii de muzică de seduși de bogăția coloristică a surselor so­nore create în veacul nostru, sunt tot mai mult  tentați să le prefere — sau măcar să le ală­ture — instrumentelor tradiționale, restrânge­rea arsenalului doar la acestea din urmă de­vine pentru creator un act de-a dreptul teme­rar. Nu fără temei însă (temei justificat înainte de toate de capacitatea profesională și de talentul compozitorului, dar și de nece­sitățile artistice ale peliculei în cauză), Cornel Țăranu a optat pentru o asemenea formula, în care lipsa de spectaculozitate a „materiei prime” dacă putem numi astfel sunetul muzical, în sine — permite, în schimb, o veri­tabilă demonstrație de virtuozitate în înzes­trarea cu multiple calități a „produsului finit”. Demonstrație cu atât mai impresionante, cu cât la „obișnuitul” instrumentelor utilizate să adauge și puținătatea lor. Cu alte cuvinte, Cornel Țăranu nu și-a scris partitura nici mă­car uzând de posibilitățile orchestrei simfo­nice în totalitatea ei (ca tipuri și ca număr de instrumente), ci a ales doar câteva exemplare (cu o predilecție marcată pentru corzi). Cu aceste mijloace sonore extrem de simple și de modeste, compozitorul reușește să dez­volte însă o muzică de remarcabilă plastici­tate; expresivitatea ei autentică potențează în chip fericit tensiunile acțiunii cinematografice închipuite de Ion Brad în urma lecturii lui Agârbiceanu și — firește — materializate grație regizorului Nicolae Mărgineanu. Iar dacă întregul film este străbătut de motivul muzi­cal al „vâlvei băilor”, cea care aprinde Flăcări pe comori (motiv ingenios generat de o ce­lulă de patru sunete, amintind de alte univer­suri misterioase, create cândva de Ravel sau de Stravinski), dacă acest motiv însoțește, ca un blestem, chiar și căutarea iubirii, nu nu­mai căutarea aurului, alte câteva puternice identități sonore luptă să sfărâme vraja cea rea: un joc popular, la petrecerea câmpe­nească; ecourile pastorale, la trecerea munților către libertatea naționale; bocetul, la moartea lui Grigoraș; valsul ciudat de lent, pe fundalul căruia se desfășoară partidele de cărți. Momentele de vârf ale coloanei sonore — semnată de ing. Silviu Camil — constituin­du-se, cu mare arta, în scena nebuniei lui Rodean (sfâșiate de strigăte cutremurătoare) și, mai cu seamă, în aceea a vaierelor demo­nic deformate în rezonanța galeriilor de mână. Din punct de vedere muzical— și nu numai — această ultimă secvență poate fi fără șo­văială considerată drept antologică...