Eliza Petrăchescu: „Totul se poate. Şi-n bine, şi-n rău. Numai că noi trebuie să luptăm pentru bine

Ultimul interviu al unei mari actriţe

 De câte ori v-am văzut în film, stimată Eliza Petrăches­cu, m-am gândit că într-o zi am să vă întreb, cum reuşiţi atât de bine să transformaţi întotdeauna un rol se­cundar, într-un rol de greutate, de importanţă, peste care nu numai că nu se poate trece, dar cu care rămâi, cu care pleci de la film. lată că a venit momentul vă intreb: cum faceti? Care e secretul?
Ştiu eu dacă e un secret? Eu, de obicei, le spun aşa: domnule Blaier sau Mihule, sau Piţa, dumneavoastră să-mi spuneţi cine sunt, cum sunt şi ce trebuie să fac în acest film şi eu fac. Numai nu-mi daţi intonaţii că m-aţi nenorocit. Eu de felul meu vorbesc foarte firesc, dar am şi darul imitaţiei. Dacă cineva îmi dă tonul, firescul meu cade şi în locul lui apare imitaţia. Am nevoie să fiu lăsată în voia mea. Ei mă şi lasă, de altfel, şi de obicei iese bine şi sunt mulţumiţi. Dar aşa e: mai întotdeauna plecăm de la un personaj de câteva vorbe şi ajungem la un rol. Nu ştiu să vă spun exact cum fac. Poate din instinct. Cred că din instinct. În niciun caz nu din deşteptăciune, că nu deşteptă­ciunea mă doboară pe mine. Dacă aş fi fost deşteaptă, îmi croiam altă viaţă.

 De ce spuneţi asta? Admiratorii dumneavoastră au să fie dezamăgiţi. O viaţă de actriţă este întotdeauna fru­moasă în ochii publicului. Mai ales acum, când v-aţi intors şi pe scenă...
 După doisprezece ani... Şi dacă n-ar fi insistat atât Dinu Cernescu, la care eu ţin foarte mult şi-I consider un mare re­gizor, poate că nici nu mă-ntorceam.

 Dar aţi început ca actriţă de teatru. Nu vreti să vorbiţi puţin despre timpul acela?
 Nu e mare lucru de spus. Aveam vreo 15-16 ani, terminasem o şcoală în Sibiu şi tata a hotărât că trebuie să-mi fac un viitor. Să învăţ mai departe— zicea el — dar nu la Bucureşti, Bucureştiul pe timpul acela era rău famat. M-au trimis la laşi, la nişte rude. Mama m-a învăţat să nu-mi ridic privirile din pământ, şi aşa am bătut eu laşul acela, o vreme, numai cu ochii in jos. Am şi găsit 500 de lei, ţin minte, tot uitându-mă în caldarâm. Tot în caldarâm mă uitam şi când s-a luat după mine un domn, tânăr eI, nu avea 30 de ani, dar mie mi se părea un domn. Eu eram o copilă. Stăteam într-un cămin al Conservatoru­lui, mă ţinea acolo de milă, de bună ce era, Agata Bîrsescu. Mare actriţă! Şi ce săracă a murit! Într-o zi m-am dus la o expoziţie de caricaturi. Acolo era şi «ur­măritorul meu».  A venit drept la mine şi mi-a spus: «Nu vrei să te faci actriţă? Am nevoie de dumneata într-o piesă.» Era lon Sava. Aşa am intrat şi în Conser­vator şi în teatru deodată. Jucam şi in­văţam. Jucam roluri principale, figuraţie, orice. Era foarte deştept acest lon Sava şi un spirit foarte îndrăzneţ. Şi un mare regizor. Ştiţi că el a fost primul regizor de la noi care a înlocuit umbra tatălui lui Hamlet cu o proiecţie pe un ecran? Cred că i-a venit ideea asta, din cauză că umbra aceea numai necazuri ne făcea. După ce că era şi foarte caraghioasă şi publicul în loc să se-nspăiminte se distra, odată a mai căzut şi în trapă... Oricum, Sava avea o viziune foarte modernă asupra teatrului. Tot el a pus un «Macbeth» de neuitat, cu măşti. Şi ce om! Avea o familie mare, necazuri multe, era bolnav, dar in fiecare seară venea in teatru. Bolnav-nebolnav el venea. Ştia el ce face. Actorul strica. Actorul e ca un copil obraznic. După ce a trecut prima emoţie, mai pune de la el text, mai rîde în scenă, strică...

Cum aţi ajuns de la laşi in Bucu­reşti?
Tot bietul Sava. El era de doi ani aici. Sava, tu mă socoteşti o actriţă mare la laşi, ia-mă şi pe mine la Bucureşti, i-am spus. «Fată dragă — parcă-l aud — poţi să fii mare la laşi şi aici nimic. Aici sunt multe actriţe mari, frumoase, bogate». Dar tot m-a ajutat. Mi-a obţinut o audienţă la Rebreanu, care era directorul teatrelor pe vremea aceea. Şi-ntradevăr, erau atâtea femei frumoase în anticamera lui că mi-a venit să fug. Pe urmă a apărut Rebreanu. Înalt cât uşa, cu ochii albaştri, cu şuviţa aceea de păr cânepiu pe frunte... Şi-a în­trebat: «Care-i fata de la laşi?» — şi parcă tot căuta printre cele frumoase. Când m-a vazut, cred că a fost dezamăgit. Dar tot mi-a spus să mai trec pe-acolo. Apoi m-a distribuit în «Copiii soarelui». Ce po­veste a mai fost şi cu piesa asta. Dar până la urmă a ieşit bine. A fost o premieră frumoasă, de succes, în sală erau oameni de seamă, Vladimir Străinu, Păstorel Teo­doreanu, Carandino, iar într-un colţ era un domn tânăr şi frumos care nu şi-a scos pălăria din cap. Era Zaharia Stancu. Cro­nicar pe atunci. A scris că sunt cea mai mare actriţă nu numai de azi, dar şi de miine. Eh, vorbe... Pe urmă am jucat mult. Şi clasic şi modern. Încercam să fiu mereu alta. Am jucat de toate, Electra — cu Vraca, el era Oreste — şi Maslova din «Învierea» şi Caterina din «Furtuna», am jucat Ofelia la laşi cu Tudor Călin... Arn avut fericirea să joc cu actori mari: Vraca, Mihai Popescu. Ce oameni! Şi acum sunt actori buni, dar nu şi mari şi generosi ca ei. Actorul mare trebuie să aibă şi un suflet mare. Să fie un om generos. Dar probabil că oamenii ăştia mari se nasc foarte rar. Bine că i-am apucat măcar.

 Dintre actorii de azi, către cine se îndreaptă simpatia dumneavoastră?
 Nu-i cunosc prea bine. Şi nici pe toţi. Ştiu eu? Carmen Stănescu, Rodica Tapa­lagă, Valeria Seciu sunt actriţe admirabile şi foarte generoase. Mi-e drag Botta, suntem şi buni prieteni. E un mare intelec­tual şi un mare poet, atât de bun la suflet! Şi ce actor! Şi Dinică e foarte bun, am jucat cu el în «Neînţelegerea», foarte bun şi minunat coleg. îmi place Reben­giuc. Nu e ca Vraca, Vraca avea şi o voce plendidă, dar e un bun actor.

 Ce v-a atras către film, Eliza Petrăchescu?
Ştiu eu? Probabil gândul că, uite, deşi nu mai sunt în teatru, tot joc, şi pot să fac şi altceva. Deşi eu începusem chiar în teatru fiind să joc şi-n filme, dar puţin. Pe urmă, fără să vreau, personajele m-au cuprins, m-au prins în mreaja lor, cum se spune, şi m-am pomenit că-mi place. Intru aşa, cu totul, în ele. Cqnd am venit de la Craiova, unde filmasem la Tănase Scatiu, şi m-am uitat în oglindă, m-am speriat. Nu mai eram eu, devenisem Coana Profira. Şi moaşa aceea din Ilustrate cu flori de câmp, numai dumnezeu ştie cum m-a prins, era aşa departe de mine... N-am trăit niciodată la mahala, nu cu­noşteam tipul uman şi totuşi, uite c-am intrat în el... îmi place filmul şi pentru că joci alături de actori diferiţi, şi profesio­nişti şi neprofesionişti, e mai variat decât în teatru unde ai de-a face mereu cu aceiaşi parteneri. Îmi place şi pentru că îmi dă răgaz să mă gândesc mai mult la personaj. Eu citesc scenariul de mai multe ori ca să ştiu ce fac ceilalţi, şi ce am eu de făcut, cum trebuie să reacţio­nez.

 Cu ce regizor vă place să lucrati?
Cu Blaier. Nu e numai un artist, ci şi un om. Şi Mihu are foarte multă omenie, e foarte artist, dar e şi dificil. Seamănă cu mine. Şi cu Piţa m-am înţeles foarte bine, din ce în ce încep să-i trec cu vederea micile greşeli şi să-i apreciez marile cali­tăţi. Aceştia trei socotesc eu că sunt cei mai buni.

De ce spuneaţi că viaţa dumnea­voastră nu a fost bine croită? Şi cum aţi face-o azi, dac-ar fi s-o luaţi de la capăt?
Nu-mi stă mie mintea la asta, acum. Ce-a fost, a fost. Acum aştept doar să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare. Toată vremea mi-a fost frică de moarte.

Dar de ce atâta resemnare? Aveţi succes, publicul vă iubeşte, aveţi o meserie pe care-o- iubiţi.
Ştiu eu dac-o iubesc? E datoria mea pe lume. Sunt plătita s-o îndeplinesc. Am o răspundere. Toată viaţa am simţit răs­punderea asta. Ca o spaimă. Încă de mică. La şcoală soseam prima de teamă să nu întârzii. Şi acum sunt aşa. Cu două ore înainte să înceapă spectacolul, eu sunt în cabină. De pe platou mă izgonesc toţi că am ajuns prea devreme. Nici dacă m-ar amenda, n-aş putea să vin mai târziu. Când am spectacol sau filmare nu mai pot sta pe scaun acasă. Nu-mi găsesc liniştea în sufletul meu, decât când mă văd îmbrăcată şi machiată în cabină. De ce credeţi că am intrat aşa calmă în scenă, după 12 ani de pauză? Pentru că eram în cabină, gata, de două ore, eram liniştită. Eu n-am emoţii la ridicarea cortinei. Am emoţii cu o zi înainte. Şi nu ştiu dacă emoţie, e ceva ca o spaimă. Nu ştiu să vă explic, explicaţi-vă dumneavoastră. Pro­babil e o structură anume. Răspunderea asta pe care o simt...

Cum, Eliza Petrăchescu, poate cineva să ajungă mare actriţă dintr-un mare simţ de răspundere?
Se vede că se poate. Totul se poate. Şi-n bine şi-n rău. Numai că noi trebule să luptăm pentru bine.

 Asta-i adevărat. Uităm. Şi la bine şi la rău.