— Stimată Elisabeta Bostan, sunteţi unul dintre regizorii noştri — scuzaţi expresia — «cei mai rentabili», iar rentabilitatea este prima dovadă a succesului. Ce vă spune acest succes al filmelor dumneavoastră pe piaţa mondială? Cum credeţi că s-a născut el?
— Aş putea răspunde simplu: cred că au succes, pentru că s-au vândut bine şi se vând bine, pentru că au avut succes... E ştiut că în momentul în care un film «se vinde bine», numele autorului său intră automat în circuitul mondial. Devine un fel de garanţie. Asta ar fi latura comercială a problemei. De fapt însă cred că succesul unui film se naşte în primul rând la el acasă şi apoi în competiţiile internaţionale. Dacă stârneşte interes într-un festival, dacă e comentat favorabil sau chiar premiat, stârneşte implicit şi interesul comercial. E un fel de cerc vicios (pentru o dată în sens pozitiv) care se deschide cu prestigiul şi se închide cu succesul.
— Credeţi că succesul poate fi calculat sau prevăzut?
— Calculat, nu. Prevăzut, poate. În sensul bunei cunoaşteri a psihologiei spectatorului la un moment dat. O anumită capacitate de a prevedea evoluţia acestei psihologii înseamnă, fără îndoială şi o şansă în plus, de a realiza un film dorit, aşteptat de public, deci primit bine. Publicul, se ştie, are preferinţele lui în permanentă schimbare, pentru anumite teme, pentru o anumită modalitate cinematografică, pentru un anume gen, preferinţe care corespund, de fapt, unor stări de lucruri în lume şi care creează, în spectator, adevărate necesităţi interioare. Dacă ştii să vii în întâmpinarea acestor necesităţi, dacă reuşeşti să simţi cu o clipă mai devreme, încotro se îndreaptă ele, atunci adeziunea publicului este ca şi câştigată. De aceea spuneam că succesul se naşte şi în competiţiile internaţionale. Pentru că acolo te întâlneşti în acelaşi timp cu piaţa, cu publicul şi cu pulsul amândurora. Într-un festival, ai prilejul nu numai să-ţi arăţi filmul, dar şi să iei contact cu producţia mondială a anului, selecţionată, deci în ceea ce are ea mai bun, mai interesant, mai reprezentativ pentru momentul dat, şi în care poţi să întrevezi viitoarele tendinţe.
— Vi s-a întâmplat să «prevedeţi» o anumită tendinţă, să fiţi deci în situaţia de a veni în întâmpinarea necesităţilor publicului?
— Mi s-a întâmplat într-un fel, dar din păcate n-am profitat la vreme... Sunt patru ani de când vreau să fac un film muzical pentru copii, un film dansat, cântat, jucat, un spectacol total deci. Simţeam eu că un asemenea film ar fi foarte binevenit. Acum îl realizez — şi dovada că nu m-am înşelat, că am simţit bine încotro merge gustul spectatorului, este că între timp s-a facut
Mary Poppins... Pentru că această dorinţă, de a veni în întâmpinarea publicului, există pretutindeni în lume. Ideile se nasc pe toate meridianele în acelaşi timp. Totul e, cine apucă să le realizeze primul... şi, poate că succesul depinde şi de această «prindere a trenului», a momentului psihologic, în speţă. lată de ce cred că nu e bine să întârziem punerea în aplicare a planurilor noastre. Ideile, proiectele, scenariile chiar îşi pierd sensul dacă întârzie prea multă vreme în capul nostru sau pe masa de lucru. Rostul lor e să devină filme şi să fie arătate publicului. Să pună în circulaţie ideile unui moment. Filmele din capul nostru, oricât ar fi de frumoase, devin inutile fără această confruntare cu publicul…
— Dumneavoastră vă gândiţi la succes atunci când realizaţi un film sau altul?
— Aş minţi dacă aş spune că nu mă gândesc. Că mi-e indiferent dacă filmele mele vor avea sau nu succes. Poate pentru că la mine, datorită faptului că fac filme pentru copii, succesul este obligatoriu... Dar orice fel de film aş face, nu cred că mi-ar fi indiferentă reacţia publicului. Eu am un «fir direct» cu publicul şi încerc să-I păstrez... Încă de la primul film, de la
Puştiul, mi-am făcut obiceiul să intru în sălile de cinema şi să urmăresc reacţia spectatorilor. Nici nu mai privesc filmul, ci feţele oamenilor. E un studiu nespus de interesant. Nicăieri ca acolo, pe feţele oamenilor, nu poţi afla mai bine ce e bun şi ce e prost în filmul tău. Uneori «studiul» ăsta devine o adevărată tortură. Dar nu mă mai pot lipsi de el. Nu pot să nu ştiu, să nu cunosc cea mai măruntă reacţie a publicului... Acest «fir direct» de care vorbeam, îmbracă tot felul de forme... Mi s-a întâmplat chiar să primesc scrisori, de Ia spectatori foarte supăraţi pe o cronică sau alta, care li se părea lor că m-ar fi nedreptăţit! Dar foarte supăraţi. Cu mult mai supăraţi decât aş fi putut să fiu eu însămi…
— N-aţi fi avut prea multe motive, pentru că filmele dumneavoastră au fost în general bine primite şi de critică...
— Sigur! Şi n-am fost niciodată pe picior de război cu cronicarii. Dar asta n-avea niciun fel de importanţă. Supărarea acelor spectatori pornea, cred, dintr-un fel de ataşament faţă de filmele mele, chiar dacă ea nedreptăţea cronicarii. Poate că există şi o asemenea formă de comunicare între un creator şi pubiic, o comunicare nu prea uşor de explicat, dar care presupun că mărturiseşte aderarea deplină şi fără rezervă faţă de o operă cinematografică.
— Dar cum vă explicaţi această aderare a spectatorului matur la filmele dumneavoastră făcute de fapt pentru copii?
— Ştiu eu... Poate pentru că la mine un film pentru copii nu exclude spectatorul matur... Convingerea mea este că într-un film numit «pentru copii», fiecare vârstă trebuie să descopere ceea ce se potriveşte înţelegerii ei... De aceea mi-am permis în
Tinereţe fără bătrâneţe, de exemplu, să caut surse de inspiraţie — în ce priveşte culoarea, costumul, decorul — în tradiţia populară, şi să merg, în ceea ce priveşte tratarea cinematografică, până la simbol. Adică, până la ceea ce părea că nu mai poate interesa vârsta copilăriei. Sigur că aş fi putut găsi căi cu mult mai simple şi mai comode chiar şi pentru realizarea propriu-zisă — dar n-am vrut, pentru că n-am vrut să repet greşeala pe care o comit adesea filmele destinate copiilor: aceea de a da prea puţin, din teama că mai mult înseamnă inaccesibil pentru ei. Dar oare publicul de copii se poate fixa la o vârstă? Ştim noi exact unde se termină copilăria? Eu am riscat acest «mai mult», am încercat să nu limitez copilăria între atâţia şi atâţia ani, şi sper că n-am greşit. Cel puţin cu
Tinereţe fără bătrâneţe am putut să şi verific acest lucru şi am descoperit astfel că la o anumită vârstă copiii au înţeles doar povestea; la alta, au înţeles şi simbolul; la alta, au simţit — sau poate au intuit doar — şi intenţiile mele de tratare (culoare, ambianţă, muzică). Dacă l-aş fi făcut mai simplu, mai pe înţelesul unei vârste anume, n-aş fi pierdut celelalte două grupe de spectatori? Sigur, se poate şi aşa. Se poate să faci film pentru o anume vârstă şi încă un film bun, care să reziste ani şi ani, pentru că fiecare an îşi aduce generaţia următoare de copii. Dar nu mi se pare că aceasta ar fi calea cea mai bună. Că aşa ajungi să ţinteşti în plin...
— Ce înţelegeţi prin «a ţinti» în plin?
— De exemplu, a profita de multiplele funcţii pe care le poate îndeplini filmul, chiar filmul pentru copii. Poate mai ales filmul pentru copii. Pentru că, de fapt, ei sunt spectatorii maturi de mâine. Şi dacă tot ne ocupăm de educarea spectatorului, atunci de ce să nu acceptăm că ea poate — şi nu poate, trebuie — să înceapă chiar de la această vârstă. Educarea gustului pentru frumos, a sensibilităţii, a discernământului... Poate de aici vine şi pasiunea mea — căci este o pasiune — pentru acest gen de filme. Şi tot de aici refuzul de a pune aceste filme sub eticheta «strict pentru copii». O asemenea etichetă n-ar face decât să micşoreze importanţa acestui gen, să-i limiteze posibilităţile…
— Spuneţi-mi, Elisabeta Bostan, care credeţi că este condiţia succesului?
— Aş spune: să faci un film bun. Ştiu însă că există şi filme bune care nu reuşesc să obţină adeziunea publicului. De aceea trebuie să adaug: să faci un film bun, cu conştiinţa că nu-l faci pentru tine sau pentru un grup restrâns, ci pentru public. Sigur că aici intră în joc şi stăpânirea limbajului cinematografic, şi utilizarea lui în scopul ideii pe care o ai, şi acea cunoaştere a psihologiei publicului de care vorbeam mai înainte... Fiecare idee, se ştie, poate fi exprimată în zeci de feluri, de modalităţi. Există însă una singură care i se potriveşte cu adevărat, care-i aparţine. Şi dacă reuşeşti s-o găseşti, fuziunea aceea mult dorită, mult visată, dintre opera cinematografică şi public, se face parcă de la sine. Deci, iată că nu e vorba de o singură condiţie a succesului, ci de mai multe, dacă se poate bine înţelese şi îmbinate armonios. Aşa cred, cel puţin... De aceea cred că — am mai spus-o, dar o mai spun — trebuie să lucrăm mult mai mult. Că fiecare dintre noi trebuie să facă mult mai multe filme. Pentru că timpul nu ne aşteaptă şi mai ales nu ne iartă. Explicaţiile şi scuzele de tipul: «am avut o idee, am vrut să fac un film, dar...» nu privesc pe nimeni şi nu justifică în faţa nimănui lipsa de calităţi profesionale a unui film. Lipsa de experienţă. Neputinţa de a găsi exact formula care să asigure drumul către adeziunea publicului. Or, şi experienţa şi calitatea profesională nu se câştigă decât într-un singur fel: lucrând.
— După cât ştiu, acum Iucraţi la filmul Veronica care se numea la început «Traista cu poveţe»... Este acel muzical mult visat. Ce soartă-i prevedeţi?
— Drept să spun, acum sunt prea preocupată de prezentul lui, de problemele pe care mi le ridică, ca să mă pot gândi la viitor. Pot spune doar că voi face totul pentru ca să-i deschid drumul către inima spectatorilor...
