REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Ediţie specială” – cronică de film


     Primul film al unui regizor, poate fi — nu rareori — o simplă întâmplare. Al doilea aduce, de obicei, confirmarea sau decepţia. Mă feresc să afirm însă că ar fi o regulă, pentru că mă feresc, de asemenea «reglementări» ale afirmării artistului. Este doar o constatare întărită în răstimpuri de viaţa filmului. Aşteptam aşa,, dar cu emoţie al doilea film al lui Mircea Daneliuc, film apărut după un îndelungat travaliu (motiv în plus de sporire a emoţiei noastre), un film a cărui acţiune este plasată în ajunul celui de ai doilea razboi mondial, o epocă zbuciumată, răvăşită de convulsii interne, agravate de presiunii externe, o epocă de rupturi sociale, când urbea noastră îşi arbora poate cu îndrep­tăţire, poate cu deşertăciune apelaţia de «Micul Paris», când Calea Victoriei era ca în Cezar Petrescu, iar mahalaua ca în G. M. Zamfirescu, când un ziar avea şi trăia de pe urma unei rubrici de senzaţie, deţinătorul acestei rubrici zicându-şi cu vanitate «reporter de senzaţional». Este epoca Bucureştiului în care alternau luxul şi mizeria, clădirile impunătoare cu cocioa­bele, garden-party-urile pentru high-life-ul dâmboviţean cu parăzile pentru vulg, gurii cu cerşetorii — unii luptând pentru putere, ceilalţi pentru existenţa cotidiană. Era epoca Bucureştiului contrastelor, ora­şul «de la porţile Orientului unde tout est pris à la légère» — sau cum traducea cineva aceasta «unde totul se ia la mişto», cum suna motto-ul lui Mateiu Caragiale la «Craii de Curtea-Veche». O lume colorată şi exuberantă — în aparenţa ei, dincolo de al cărei spectacol începea adevărata dra­mă, aceea a inegalitătii şi inechităţii.
     O epocă şi o lume pe care tânărul Mircea Daneliuc, oricum, n-avea cum să le cu­noască, pentru că nu se născuse. Şi to­tuşi el coboară aproape patru decenii deschide dosarul unei perioade în care nu prea mulţi artişti s-au încumetat să in­vestigheze. Daneliuc preia un scenariu care încearcă să panorameze, să desfacă stratificările, să descrie lumea noastră atunci — pe cei care coborau şi pe cei care pregăteau o altă structură socială. Scenaristul a încercat totodată să descrie sau mai degrabă să înscrie pe acest pano­ramic, odiseea unei conştiinte în căutare de sine, acesta fiind privit ca un destin semnificativ. Este vorba de un tânăr re­porter care porneşte să-şi descopere şi împlinească o vocaţie, aceea de gazetar, şi descoperă o lume, iar până la urmă propria-i conştienţă. Drumul lui îşi schimbă sensul, în timp ce destinul lui ca­pată semnificaţi, devine revelator.
     În scenariu (Beno Meirovici) există poate prea multe trimiteri, în timp ce investigarea rămâne de prea multe ori doar la suprafaţa (caracterizarea, cum s-ar spune, rămâne costumul personajului). Această factura a textului scenariului a atras o destul de evidentă categorisire maniheistă a Iumii invocate, de parcă nici scenaristul n-ar cunoscut-o îndeaproape.
     Regizorul însă, în echipa cu un opera­tor care are predilecţia regiei de imagini — Florin Mihăilescu — şi care nu se mulţu­meste să fotografieze un decor cu actori el, nu s-a prea intimidat de toate capca­nele mai mult sau mai puţin involuntare care l-ar fi putut cantona într-un schema­tism şi de situaţii şi de tipuri. Un simt deosebit al naraţiunii prin imagine, o şti­inţă a tensionării momentelor, o privire în adâncimea cadrului dublată de o preocu­pare pentru contribuţia pe care fie ce ele­ment al lui o poate avea în compunerea atmosferei, un adevărat simţ al ineditului cinematografic şi de depistare a acelor amănunte care încarcă momentul şi dramatism şi de suspans — toate aceste elemente care definesc talentul unui ade­vărat regizor, Mircea Daneliuc le dove­deşte cu prisosinţă. Timpul şi faptul narat găsesc la el dozajul potrivit. Nicio scenă nu durează o clipă mai mult decât are ne­voie să comunice şi nicio scenă nu în­carcă eşafodajul dramatic cu o greutate inutilă.
     Mircea Daneliuc s-a străduit în acest film să imprime o dinamică capabilă să confere credibilitate chiar şi unor secvenţe în care observaţia şi consemnarea rămâ­neau mai la suprafaţă. Ediţie specială este din acest punct de vedere dovada unei deosebite înzestrări artistice şi, pe de altă parte, a unui devotament exemplar al regizorului pentru arta filmului.
     N-am pomenit încă o altă dimensiune a regizorului Mircea Daneliuc: priceperea lui aproape incomparabilă în a-şi alcătui dis­tribuţia. Într-adevăr, să întâlneşti o distri­buţie cu nume mari actoriceşti, cum ar fi cel al lui Mircea Albulescu dar şi cu alte nume pe care le întâlneşti mai rar sau deloc pe ecran - cum este cazul lui Zaharia Volbea, (excelent în rolul comisarului) - distribuţie ca aceasta în care actorii să fie de neînlocuit în respectivele roluri este un lucru, iarăşi, destul de rar întâlnit în filmul nostru.
     În altă ordine de idei, dar în aceeaşi ordine a distribuţiei, este de semnalat cu toate onorurile Ştefan lordache — inteligent, dezinvolt, mereu amintind de focul ce-I arde pe dinăuntru în acest personaj de gazetar treaz dar şi visător, un erou fără panaş şi un romantic fără desuetudine. Ştefan lordache este în aceasta stagiune actorul, marele actor care vine. Şi cred că o cinematografie conştientă de valorile ei va trebui să fie conştientă de existenţa lui Ştefan lordache. Şi-apoi trebuie să mă refer la o altă surprinzătoare apariţie în acest film, Ioana Crăciunescu, într-un personaj care îmbină candoarea şi cutezanţa, puritatea şi tenacitatea. În felul ei, o altă Domnişoară Nastasia. loana Crăciunescu nu cred că s-a abătut de prea multe ori pe platourile de filmare decât poate din curiozitate profesională. Apariţia şi evoluţia ei în acest film dove­desc existenţa unei actriţe de care iarăşi cinematografia noastră trebuie să fie con­ştientă că o are şi că prin ea poate ridica valoarea exprimării noastre artistice.
     Spre deosebire de alte voci, aş afirma despre Mircea Daneliuc în ipostază de actor, că este şi el o apariţie surprinză­toare, un fel de Trintignant care face şi regia filmului în care joacă şi care o face aşa cum încercam să arăt mai sus.
Din punct de vedere al cadrului propriu-zis (evit să înscriu aceasta în ideea de scenografie), se cuvine să spunem că Bucureştiul pe care credeam că-I cunoaş­tem este încă surprinzător, cu ajutorul privirii celor care au făcut acest film, că el păstrează ceva din acel trecut de care avea nevoie povestirea de mai sus dar şi capăta ceva prin distanţa pe care reali­zatorii au ştiut s-o pună tocmai pentru a scoate în evidenţă vremea care s-a scurs.
     În filmele bune muzica trebuie să treacă neobservată. Pentru că atunci când este prea prezentă, ea rămâne în afară. La fil­mul de care ne ocupăm, muzica are imen­sa calitate de a se topi în atmosferă, de a face corp comun cu tot ce se întâmplă şi se spune, cu tot ce se simte şi resimte. Aş spune chiar că are valoare de text, de replică şi de indicaţie dramatică.
Ediţie specială, în concluzie, îI confir­mă pe Mircea Daneliuc ca regizor, un re­gizor de o factură aparte, care vede na­raţiunea destinată ecranului prin acele ele­mente care fac să prevaleze argumentul cinematografic, un regizor care simte în adâncime, în volum cadrul cinematografic, pentru care între prim-plan şi planul doi al filmului există o condiţionare vitală. În acelaşi timp, toate aceste argumente fa­vorabile regizorului fac parcă în mod pa­radoxal să iasă în evidenţă şi mai puter­nic slăbiciunile scenaristice. De aceea vorbind despre noul film al lui Daneliuc, nu poate fi evitată menţionarea unei metehne mai vechi a filmului nostru, prima redută pe care va trebui s-o cucerească lupta pentru o nouă calitate în film: scenariul. Victoriile regizorilor noştri vor rămâne efe­mere atâta vreme cât ei vor trebui să mi­meze ceea ce de fapt trebuie spus în mod răspicat şi, bineînţeles, cu elevare artistică.
(Cinema nr. 4, aprilie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, editie speciala film, mircea alexandrescu, mircea daneliuc

Opinii: