O suită (era să zic o avalanşă) de ecranizări apărute aproape simultan au reţinut atenţia în ultimele săptămâni. Fiecare din filmele care pornesc de la texte literare consacrate (
Blestemul pământului, blestemul iubirii, Duios Anastasia trecea), sunt, în genuri diferite, creaţii remarcabile. Dacă adăugăm acestei serii şi recentul
Rug şi flacără (după romanul lui Eugen Uricar) am putea spune că spectatorul filmului românesc are motive să fie, în sfârşit, satisfăcut. În unele momente chiar fericit, uitând pentru o vreme submediocritatea unor scenarii care fac ilizibile sforţările actorilor şi regizorilor pe sute de metri a peliculă. E drept însă că aceste filme, repet, de valoare, trăiesc sub ocrotirea textului Iiterar, în umbra apropiată a literaturii.
Universul cu posibile miracole, reIatate cu aer de pură realitate, al lui
D.R. Popescu pare greu de filmat, deşi proza sa, mai ales de la „F” (1969) încoace, are toate virtuţile unei ample înscenări. O falsă corporalitate teatrală ne întâmpină în nuvelele mai recente sau în romanele autorului. Identitatea fizică a personajelor e îndeobşte neglijabilă. Personajul lui D.R. Popescu, spuneam cu altă ocazie, este o voce care se sprijină pe o mască. Teatrală pare retorica discursului său narativ, articulat printr-un sistem de înscenări monologate sau dialogate. În întreaga proză a lui D.R. Popescu se vorbeşte enorm. Vorbitorul e modul propriu al prozatorului de a face colosul grotesc al universului său epic să se mişte cu subtilitatea repede credibilă a ipotezei într-un cerc în care totul devine posibil. Spaţiul fizic al „poveştilor” lui D.R. Popescu e în permanenţă mascat de urieşenia manieristă a sistemului său retoric. Fireşte, „Duios Anastasia trecea”, nuvela apărută în 1967, nu e comparabilă din acest punct de vedere cu „Împaratul norilor” (1976). În puţini ani, prozatorul, devenit regizor desăvârşit al relativizării, a străbătut o întreagă retorică personală, combinând aproape infernal intuiţii vechi cu procedee clarificate pe parcurs. Totuşi, această nuvelă cu titlu superb stă foarte bine lângă oricare din romanele în care scriitorul, ale cărui teme şi motive cu aparenţă reală sunt trasgresate în neobişnuit printr-o dispoziţie epică grotesc−halucinatorie, devine din povestitor − regizor de discursuri. Şi în „Duios Anastasia trecea”, acomodare la spaţiul autohton a mitului Antigonei, cum s-a spus, conflictul e schiţat în cadrele discursului vorbit. Tensiunea nuvelei se desprinde în mare parte din dialogul lung, aproape dezbatere presărată cu circumstanţializări epice, dintre Anastasia şi Costaiche.
Se poate filma universul „vorbit” al lui D.R. Popescu? Filmul reuşeşte să ne convingă admirabil de virtuţile cinematografice ascunse, de expresivitatea vizuală a universului miraculos al povestitorului. Satul lui D.R. Popescu, în care „se petrec tragedii shakespeareene” (Eugen Simion), e populat de o umanitate pestriţă reductibilă Ia tăcere de un eveniment−şoc, care să rupă inerţia bunului simţ comun. Aceasta este faza de interpretare pe care prozatorul însuşi, ca autor al scenariului, o dă propriei sale nuvele. DiscursuI−dezbatere din textul literar şi adaptarea la un tragic grotesc a mitului sunt înIocuite cu o necesară şi mult mai liniştită ordonare epică. Replicile personajelor sunt acum scurte, vorbitului i se preferă o vizuală tăcere. Se vorbeşte puţin în acest film dar senzaţia că totul se petrece după regulile discursului oral, în conformitate cu o sintaxă vorbită care suspendă limpezimea imediată a întâmplării, pentru a face loc seriei de argumente şi ipoteze, se transmite în permanenţă. Ca o emblemă, ca Ioc comun al semnificaţiei, revine obsedant cadrul în care cârciumarul Stoicovici închide obloanele. Tăcerea tragică, grea ca o zăpuşeală, imposibilă pentru satul cu întâmpIări bizare al lui D.R. Popescu, unde spectacolul mersului pe sârmă (oferit de Stoicovici pentru a atrage clientela) se întâlneşte cu copiii care merg pe catalige, e de o expresivitate plastică devenită cutremurătoare. Învăţătoarea Anastasia, interpretată cu tragică puritate adolescentină de
Anda Onesa, îşi urmează în tăcere planul de a îngropa partizanul sârb ucis de nemţi şi aşezat, ca pildă, să putrezească Ia răscruce. ÎntâInirile ei cu Costaiche, primarul satului, sunt, dincolo de eIocvenţa replicilor, întâlniri ale privirii.
Amza Pellea joacă aşa cum ne-a obişnuit, adică excelent. Privirea lui în acest film pune în vaIoare prin contrast ingenuitatea „încăpăţânată” a Anastasiei. Se filmează strâns, cu economie de gesturi dar cu insistenţă „nebună” asupra detaliilor. În prima parte a filmului un şir de porţi deschise, în perspectivă, lasă să se vadă o coastă stâncoasă de munte, aspru−argintie, pe malul sârbesc al Dunării, ca şi cum ar prevesti întâmplarea, la rândul ei „colţuroasă”. Simpla zăbovire a aparatului de filmat pe scara de Iemn a estradei pe care zace mortul neîngropat, poate şoca. Regia lui
Alexandru Tatos şi imaginea lui
Florin Mihăilescu (excelent în filmările de noapte, vezi mai ales trecerea. Dunării de partizanii sârbi, înotând pe lângă cai) s-au acomodat creator la universul dificil al Iui D.R. Popescu. Grotescul e estompat de o umbră tragică, persistenţa „legendară” a Anastasiei are parcă un misterios contur fIoral. Personajele greţoase — Doctorul, Stoicovici, Omul cu haltere — par excrescenţe bizare, dincolo de laşitatea „comună”. JocuI actorilor se supune tuturor rigorilor: tăcerea rece a privirii e mai elocventă decât „vorba”, scenele de grup sunt îndelung studiate, cu minuţia barocă a măştilor, individualizate cu sadism.
Duios Anastasia trecea este un film ce se lasă parcurs cu tăcerea progresiv înspăimântată cu care priveşti un tablou de o tragică şi necruţătoare expresie.
